Sonete (I)

Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare, iar frumuseţii-un spor de dăinuire şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare purtându-i umbra florii-n vestejire. Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug, hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu, duci foame unde-a fost cândva belşug, însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu. Tu, care eşti podoaba blândă-a firii şi-al primăverii crainic de nădejde ţi-ngropi în muguri florile iubirii şi eşti călcâiul care risipeşte.

 i milă: ce-i al lumii nu prăda cu gura gropii şi cu gura ta...

De patruzeci de ierni când să te-apropii

şi şanţuri s-or săpa în fruntea-ţi blândă

semeţul strai ce azi ne umple ochii

va fi o buruiană tremurăndă...

„ Unde ţi-e harul, dacă îşi vor spune,

unde-i comoara zilelor de vlagă?"

să nu răspunzi că-n ochi. Deşertăciune

va fi cuvântul tău şi-or să-nţeleagă,

slăvindu-ţi frumuseţea, dar în clipa

când vei rosti: „ Copilul meu se cade

s-adune şi prisosul şi risipa,

urcând, el va iertape-acel ce scade..."

ceasta să te înnoieşti, se cheamă,

cu sânge cald, când moartea-ţi cere vamă..

SONETE I

Privindu-te-n oglindă spune-i celui ce te repetă, că e timpu-acuma alt chip s-aducă-n lume, de nu, jelui norocul dus şi-i laşi săracă muma. Unde-i frumoasa stea neprihănită ce nu s-ar vrea de plugul tău arată f Şi cine în mormânt stă să se-nchidă, stagnând-o, a viitorimii gloată? Oglinda mamei eşti şi ea, prin tine, Aprilul strălucirii-ar vrea să-ntoarcă şi tu al vârstei geam vreai să-nlumine în ciuda toamnei, tinereţea parcă...

₍ e nu-ţi sădeşti tiparul, în tăcere j mori, şi icoana ta cu tine piere...

Acele ore care cu nesaţii

au făurit privirea-ţi nepereche,

vor fi tiranii propriei creaţii

şi-o vor sluţi ca pe o mască veche.

Că timpul mişcător târăşte vara

şi în hidoasa iarnă va s-o-ndrume,

seve-nfrânează cu, de gheaţă, gheara

şi-i frumuseţea ninsă, gol e-n lume.

Din distilarea verii ne rămâne,

fluid captiv între pereţi de sticlă,

al frumuseţii duh, ajuns fărâme

şi-apoi şi el prelins în marea frică.

ar florile ce iernii-i înfrâng casna

doar chipu-şi pierd. Rămăne-le mireasma.

De ce cu dulce risipire cheltui doar pentru tine-a frumuseţii rază"? Nu face daruri Firea; din buchetu-i, ea împrumută celor ce-o urmează. Atunci, zgârcit frumos, de ce-mi insultă privirea-ţi blândă bunele-mi strădanii? O, cămătare păgubos, prea multă avere-aduni când prea puţini ţi-s anii! Făcând negoţ numai cu tine însuţi îţi vei trăda, lăuntric-dulce eul iar moartea când va fi s-auză plânsu-ţi ce vei lăsa în urmă? Gândul, greul,

ă, nemuncită, frumuseţea moare fără să-ţi fi ajuns moştenitoare.

A iernii mână n-o lăsa să strice,

nedistilat, al verii tale chip

pân' să te-ajungâ gheara neferice,

ţi-adună dulcele-aromat în şip

că-i bucuros cel care se întrece

să-ntoarcă, platnic, tot ce-a dobândit,

astfel din eul tău s-or naşte zece.

Fii cel ce creşte pururi înzecit,

mai fericit de zece ori şi poate

zece de-ai tăi refac de zece ori

făptura ta şi-aşa, cu moartea-n spate

în urmă laşi mereu moştenitori.

ufi nebun să i te dărui iernii lâsându-i, să te moştenească, viermii..

lată: când soarele, izvor de graţii

capu-arzător şi-nalţă, tot ce-i viaţă

noua ivire-i laudă, în spaţii

slujindu-i tainic, liniştea măreaţă.

Urcat peste cereşti coline, pare

tot tânăr într-a bărbăţiei cruce

şi-l însoţesc în drumul său spre zare

priviri ce vor muri iar el străluce

şi-ajuns în crug de zi, când ziua zboară

caru-ostenit şi-l poartă, abătut,

iar ochii-n care s-a răsfrânt coboară

şi-l uită, rătăcind pe-un drum pierdut.

stfel şi tu, când s-a lăsa târziul, mori neprivit de nu-ţi urmează fiul.

8

De ce-asculţi muzicile cu mâhnire? (Nu bat război plăcerile-ntre ele), de ce iubeşti ce ţi-i străin defere sau ţi-s mai drage, patimile grele? Şi armonii ce-ţi par supărătoare, nuntite într-adins sunt numai semnul ce blând te ceartă-n clipe solitare că nu încerci să le deprinzi desemnul. O strună-soţ şi-o strună-soaţă, iată cum se-nţeleg şi fără grai şi-s parcă bărbat, copil ori mamă îngrijată şi-un singur cântec să înalţe-ncearcă:

orbe-ntreite încercând s-anime:

„Eşti singur? De eşti singur nu eşti nime'..."

SONETE I

9

Ţi-e teamă ochi de văduvă să laşi

tu, cel care-n singurătate plânge?

O, de-ai să mori cumva fără urmaşi

ca o muiere, lumea te va plânge;

ea văduvită fi-va lăcrimând

că n-ai lăsat tipar în umbra zilei

şi nu poate, ca văduvă de rând

să-şi afle soţu-n ochii, ai copilei.

Vezi, tot ce-n viaţă irosiri ne par,

cu chip schimbat în lume-şi află zborul,

ascuns se stinge-al frumuseţii har

şi îl destramă chiar tăinuitorul.

u-i dragoste în inima ce-ncearcă săgeţile spre sine să le-ntoarcă.

10

De dragoste ruşine-i să n-asculţi

o, tu ce-i eşti nesăbuinţei fiu,

ştiu, dacă vreai, poţi fi iubit de mulţi,

dar şi că nimeni nu ţi-e drag, mai ştiu.

Muncit de ură, inima-ţi încarci

cu patimă-potrivă-ţi şi ai vrea

al casei bun acoperiş să-l spargi

în loc să-ţi zidăreşti conac în ea.

Gândul ţi-l schimbă, ca şi eu să-l schimb,

urii preferă-i al iubirii har,

fii precum eşti, iluminat de nimb,

baremi de tine-ndură-te măcar...

It eu să-ţi faci, iubindu-mă pe mine şi frumuseţi te-or locui, depline.

10

11

SONETE I

11

Te-nalţi cu cât te-a cucerit declinul

într-unui din ai tăi, de tine rupt

şi tânărului sânge-i tăinui plinul

spre a-l purta, de tinereţe supt.

Gând înţelept: lumină şi sporire,

fără de tine nebunie-i tot,

de toţi te-ar crede, lumea-n năruire

în ani şaizeci s-ar cheltui, socot.

Dispară cei cu suflete de ceaţă

pociţi şi răi, soi sterp şi fără har,

dar tu, cu dar îmbelşugat, învaţă

că-i vremea darul să rodească dar!

ecete-a firii, tipăreşte-ţi semnul, tiparul nu-l zdrobi: iată-mi îndemnul!

12

Când văd cum timpul curge pe cadrane

şi ziua se afundă-n noaptea crudă,

când văd pălirea florii diafane

şi viţa albâ-n negrul păr crescută;

când arborii sunt sterpi, cu foi bătrâne,

ei, baldachin al turmelor, în vară

şi verdele-nchingat în snopi rămâne

pe năsălie dus pe roţi de cară;

atunci la frumuseţea ta-mi duc gândul,

tu, care-o porţi prin vânt şi irosire

dulceţi şi farmec - timpul li-i mormântul

alte minuni vin lumile să mire.

u-i pavăză când timpu-şi sună coasa, doar dacă puii-ţi luminează casa...

13

De-aifi al tău, iubite! Tu, ce eşti tot mai puţin al vieţii şi e timpul acest sfârşit de-acum să-l pregăteşti rodind din tine-alt chip să-ţi fie schimbul. Atunci, fără de margini frumuseţi, robite ţie, n-ar fi mărginite, când iarăşi sub lumini ai să-ţi răsfeţi, într-un trup nou, icoanele-amurgite. Dar cine şi-ar lăsa, părăginit, conacul ce-ar putea cu bărbăţie să-l 'nalţe-n calea vântului stârnit ca morţii împotrivă să îi fie?

isipa! Ai avut părinte-odată;

lasă-ţi un fiu, la rândul tău fii tată!

14

Eu nu culeg din stele-nţelepciune şi totuşi sunt un fel de astrolog dar nu prezic nici rele şi nici bune pricepere de Chronos nu-mi arog. Nu ghicesc soarta-n clipa care trece, n-arăt cu degetul de-s ploi ori vânt, nu ştiu nici regilor cum le mai merge, deşi cunosc al astrelor cuvânt. Din ochii tăi ştiinţa-mi trag, înaltă, ca-n stele fixe-n ei citesc minuni: "Frumos şi Adevăr vor fi de-olaltă dacă-ai să uiţi doar ţie să-ţi aduni!"

i-ţi zic, când ziua morţii o să-ţi vie,  şi Adevăr n-or să mai fie...

12

13

SONETE I

15

Când ştiu că tot ce-n juru-ne viiază

este desăvârşit numai o clipă,

că tot ce-n scena vieţii se aşază

e-nrăurit de-a stelelor risipă;

când oamenii, puiţi ca iarba-n lume,

îi văd slujiţi şi stinşi de-o stea avară

ce-i micşorează când ajung pe culme,

zvărlindu-i din memorie afară;

văzând în toate-un nestatornic tremur,

vederii mele umbra ta-mi ajungă,

mereu întinerind sub crug de vremuri

ce-ar vrea să schimbe ziua-n noapte lungă...

fu timpul ce te fură duc război şi tot ce fură eu (i-ntorc 'napoi...

16

De ce nu porţi cu mai subtile arme război cu timpul şi de ce-ţi alegi, când el se pregăteşte să te sfarme, sârmanu-mi stih cu versuri neîntregi? Acum, în miez de ore cristaline, livezi-fecioare fără de răsad flori ar purta ce-ţi seamănă mai bine

decât icoana cu contur sculptat.

Viaţa astfel picta-va iarăşi viaţa;

nici timpul, nici penelul-ucenic

lumina ce lăuntric te răsfaţă

n-o ar ivi mai bine cu nimic...

| e dăruieşti ? Rămâi, şi-aşa, îmi pare, Trăieşti pictat cu dulce-ndemânare...

17

Cine-mi va crede versu-n care-nchid

tot harul ce te binecuvântează,

deşi el e mai mult mormânt boltit

ce nici pe jumătate te păstreză?

Ochii de-arfi să ţi-i descriu şi-n vers

să trec întregul tău izvor de graţii

că mint mi se va spune, n-au premers

nicicând pe-un chip, culorile din spaţii.

Şi astfel sfoiegitele-mi hârtii

vor fi batjocorite şi-mi vor spune

că tot ce eşti, eşti doar ce zugrăvi

poetu-n versul cu scorneli nebune.

 e-arfi un prunc de-al tău, atunci în el şi-n versul meu ai să trăieşti la fel.

18

Cu-o zi a verii poate să te semui ?

Tu eşti mai plin de farmec şi mai blând!

Un vânt doboară creanga şi blestemu-i

că frunza verii moare prea curând.

Ades e ochiul cerului fierbinte

şi aur îl precede-ntunecat,

precum frumosul din frumos deschide

sub cerul simplei firi, netulburat.

Dar vara ta eternă nu păleşte

şi n-ai să pierzi ce astăzi stăpâneşti

în umbra morţii n-ai să plimbi căleşte

când într-un vers etern ţi-e dat să creşti, ăt oamenii privesc şi cât respiră trăieşti şi tu în cântu-nchis în liră.

14

15

SONETE I

19

Toceşte gheara Leului, o, timpe,

pământul lasă-l puii să-şi înghită

şi smulge-i Tigrului tăiosul ghimpe

şi Phoenix ardă-n sânge tăvălită!

Faci ore dulci şi triste pe când luneci,

faci, timpule, tot ce pofteşti; suprimă

ori veştejeşte lumea, poţi s-o-ntuneci,

dar te opresc să-ncerci cumplita crimă:

cu multe ore nu-i cresta sprânceana

fiinţei dragi, n-o scrie cu peniţa

şi lasă-i liniştea şi neprihana,

tipar de frumuseţe lasă-i viaţa!

au fă-i ce vreai, bătrâne strâmb, în vers ea va întineri cu chip neşters...

20

Chip de femeie firea ţi-a sculptat,

stăpân-stăpânâ; sângele-n smerenii

ca de femeie-i însă ne-nvăţat

cu nestatornicii şi şiretenii.

Ai ochii ei, dar nu-s vicleni şi-şi lasă

pe ce contemplă străluciri din vremi,

bărbatul eşti, ce scoţi femei din casă

şi ochii, ai bărbaţilor, îi chemi.

Ursit femeie, firea cea adâncă

te-a ţinut drag dăndu-ţi tipare fine,

m-a păgubit de tine dăndu-ţi încă

un nu-ştiu-ce netrebnic pentru mine...

e te-a ales femeii să-i dai trupul, a mea să fie mierea şi-al ei stupul.