Hitler trăieşte!

Toată lumea ştie că Hitler a murit în buncărul său la 30 aprilie 1945.Evenimentele din ziua respectivă au fost dramatizate în numeroase filme. Ştiu fiind cât de pasionat este Hollywood-ul de adevăr, nu este de mirare că
nimeni nu şi-a pus vreodată problema să facă un film despre supravieţuirea Führerului Germaniei. Totuşi, dacă citim ziarele din perioada de sfârşit al celui de-al Doilea Război Mondial, constatăm că a existat o mare nedumerire în legătură cu soarta lui Adolf Hitler. Genealul Eisenhower era foarte preocupat de ideea că Hitler ar fi putut scăpa. Au existat nenumărate raiduri pe deasupra buncărului dictatorului. Ruşii, care au ajuns primii la buncăr, nu au permis decât o inspecţie limitată a Aliaţilor înainte de a-l sigila o perioadă lungă de timp. Scenariul a fost atât de confuz încât practic orice s-ar fi putut întâmpla.
Într-o zi, pe când mai scriam încă la cartea Proiectul Montauk, Preston mi-a spus că a discutat cu un negustor de artă care i-a jurat că a cumpărat tablouri de la Hitler în persoană. Aceste opere de artă erau considerate adevărate comori de către nazişti. Ciudata poveste este susţinută şi de un articol apărut în Portland Oregonian (din 1962, cred) care prezenta povestea unui bărbat ce arăta exact ca Hitler. Acesta era artist şi a declarat că era confundat tot timpul cu Hitler din cauza asemănării sale cu el. Artistul susţinea că asemănarea este o pură coincidenţă. În cele din urmă, omul s-a mutat în Prescott, Arizona, şi nu s-a mai auzit nimic de el. Când l-am auzit pentru prima oară pe Preston spunându-mi că Hitler ar fi în viaţă, nu l-am
crezut, deşi auzisem de articolul respectiv, printr-o ciudată sincronicitate.
Acesta îmi fusese înmânat de una din secretarele lui L. Ron Hubbard cu 15 ani în urmă, fiindu-mi prezentat ca o curiozitate trimisă acestuia.

Preston nu mi-a dezvăluit identitatea „negustorului de artă”, dar am
reuşit să o aflu dintr-o altă sursă. Omul era implicat în fenomenele de la
Montauk şi se potrivea de minune profilului. La întâlnirea dintre mine şi
Preston la care acesta din urmă mi-a pomenit de conexiunea cu Hitler s-a
nimerit să participe şi Duncan Cameron. Acesta a devenit brusc foarte grav şi
ne-a spus că nu trebuie să transmitem mai departe această informaţie, care
trebuie să rămână confidenţială. Câţiva ani mai târziu l-am întrebat pe
Duncan dacă trebuie să păstrez în continuare confidenţialitatea informaţiei.
Acesta nu-şi mai amintea însă de conversaţia noastră şi s-a limitat să râdă.
Privind retrospectiv, totul s-a petrecut ca şi cum un program s-ar fi activat
instantaneu în mintea lui Duncan atunci când a auzit informaţia.
Mulţi istorici ai celui de-al Doilea Război Mondial sunt nevoiţi să
respecte o anumită agendă. În climatul politic al zilelor noastre nu este uşor
să menţionezi ideea că Hitler ar fi putut supravieţui fără a fi imediat
ridiculizat. La urma urmei, „toată lumea ştie care este adevărul”. Această
atitudine nu este deloc surprinzătoare dacă ne gândim că cea mai mare
autoritate în domeniul naziştilor şi al celui de-al Doilea Război Mondial este
Hugh Trevor-Roper, un agent al serviciilor secrete britanice! Această referinţă
ar trebui trecută cu litere bold de către toţi cei care citează din acest
specialist. Întreaga sa operă este influenţată decisiv de funcţia pe care a avuto,
dar majoritatea istoricilor şi cercetătorilor nu menţionează acest lucru decât
în treacăt, cu litere mici.
Lucrările celor mai mulţi dintre istorici arată că aceştia sunt incapabili
să ia măcar în considerare posibilitatea ca Hitler să fi scăpat din buncăr.
Există totuşi o carte care prezintă o abordare diferită şi îndrăzneaţă asupra
acestui subiect. Aceasta poartă numele Cenuşa lui Hitler şi este semnată de
colonelul Howard A. Buechner, recent decedat, şi de căpitanul Wilhelm
Bernhard. Colonelul Buechner a fost licenţiat în medicină la LSU şi a devenit
un expert de largă recunoaştere internaţională în bolile plămânilor, şi
îndeosebi în tuberculoză. Ca medic-ofiţer aparţinând Batalionului 3,
Regimentul 157 Infanterie, Divizia 45 Infanterie, a fost primul medic
american care a intrat în lagărul de concentrare de la Dachau după eliberarea
acestuia. Coautorul cărţii, căpitanul Bernhard, s-a înrolat în marina germană
în anul 1943, fiind distribuit la serviciul de submarine al Reich-ului. A servit
pe submarinul U-530 din august 1944 şi până în momentul predării sale în
faţa marinei Aliaţilor pe coasta lui Mar del Plata, în Argentina, la data de 10
iulie 1945. Ziarele vremii au făcut multe speculaţii referitoare la posibilitatea
ca la bordul submarinului să se fi aflat Hitler însuşi. Au existat martori care
au vorbit de un container din cauciuc în care s-ar fi aflat un bărbat şi o femeie
care semănau leit cu Hitler şi cu Eva Braun. Cei doi au coborât de pe
submarin înainte de predarea acestuia, pe o proprietate germană unde erau
aşteptaţi. Nu se ştie nici până la ora actuală dacă cei doi au fost într-adevăr
Hitler şi Eva Braun. Interesant este că nici Buechner nici Bernhard nu susţin
teoria că Hitler s-ar fi aflat la bordul submarinului.
Buechner prezintă detaliat rutele pe care le-au folosit naziştii pentru a
scăpa din Germania ocupată. Ruta VIP era la bordul unui submarin către
Norvegia, apoi pe sub Atlantic până în America de Sud sau către alte
destinaţii. Eşalonul inferior al ierarhiei naziste a preferat ruta sudică, prin
Italia.
Chiar lângă clădirea cancelariei exista o pistă pentru avioane, cu
scopul expres de a-i facilita lui Hitler scăparea. Exista un pilot desemnat
special pentru această misiune. Oportunităţi şi motive pentru ca Führerul să
încerce să scape ar fi fost destule, dar nu s-au putut găsi vreodată dovezi.
Ce nu precizează Buechner este faptul că primii care au intrat în
buncăr au fost ruşii, după ce sistemul de apărare al naziştilor a cedat. După
descoperirea cadavrului lui Hitler, următorul pas logic ar fi fost ca aceştia să
cheme o echipă medicală a Aliaţilor pentru a identifica şi a face o autopsie şi
un raport oficial. În acest fel s-ar fi pus capăt speculaţiilor. Întrucât nu s-a
procedat aşa, au existat în mod firesc tot felul de zvonuri care au circulat în
perioada respectivă. Zona cancelariei a rămas sub controlul forţelor sovietice,
motiv pentru care nu s-a făcut nici o investigaţie oficială asupra morţii lui
Hitler.
În anul 1953, chestiunea a devenit încă şi mai complicată după ce
sovieticii au predat un raport de autopsie prin intermediul lui Lev
Bezymenski. O parte a acestui material a fost publicat sub forma unei cărţi
apărute în anul 1969 sub titlul Moartea lui Adolf Hitler. Raportul prezenta
însă discrepanţe atât de mari încât majoritatea cercetătorilor serioşi nu l-au
luat în considerare. Interesantă era o notă care vorbea de „dinţii stricaţi ai lui
Hitler”. Deşi raportul susţinea că examinarea post-mortem s-a făcut la
începutul lunii mai, cele două trupuri fiind distruse o lună mai târziu,
fotografia dentară a lui Hitler nu s-a găsit decât pe la mijlocul lui august. Era
aşadar imposibil să compari dantura cadavrului identificat ca fiind Hitler cu
fotografia sa dentară în momentul autopsiei. La data de 7 mai 1945 Moscova
a emis un buletin de ştiri care a fost publicat în Statele Unite şi în care se
afirma că trupul lui Hitler nu a fost găsit şi că sovieticii credeau că întreaga
poveste cu moartea acestuia era o înscenare nazistă. Se spune că Stalin însuşi
ar fi afirmat în mai multe rânduri că nu crede că Hitler ar fi mort, fiind
convins că a scăpat la bordul unui submarin. Merită să menţionăm de
asemenea că rapoartele cu privire la autopsia lui Hitler au fost emise abia la
data de 5 martie 1953, adică la circa opt ani de la presupusa sa moarte.
Raportul a fost emis, deloc întâmplător, imediat după moartea lui Stalin.
Detaliile şi circumstanţele acestor eforturi bizare de a demonstra „moartea lui
Hitler” pot fi aflate din cartea menţionată mai sus, de Buechner şi Bernhard.
Ruşii au complicat şi mai tare lucrurile distrugând „corpul lui Hitler”,
considerând că dovezile medicale sunt concludente. În anul 1946, clădirea
cancelariei, celebrul buncăr al lui Hitler şi grădina în care a fost înmormântat
corpul acestuia au fost aruncate în aer de ruşi. În acest fel, orice investigaţie
ulterioară a devenit imposibilă. În schimb, ruşii au prezentat un film
cuprinzând viziunea lor asupra evenimentelor finale din viaţa lui Hitler.
Indiferent dacă această viziune era reală sau nu, este cert că cineva a avut
interesul să facă o muncă de public relations pentru a prezenta lumii ideea că
Führerul a murit. Întreg acest scenariu este ciudat în sine.
Buechner şi Bernhard susţin că rămăşiţele buncărului continuă să
existe şi astăzi, dar că intrarea a fost zidită. Se spune că un anume Wolfgang
Fuchs ar fi săpat un tunel în interiorul buncărului în anul 1963, dar a fost
rapid arestat de autorităţile guvernamentale. Buechner adaugă că dovezi
fragmentare rămase din cancelaria Reich-ului mai puteau fi găsite încă prin
anul 1949, potrivit unei fotografii făcute în luna octombrie a acelui an.
Stalin nu a confirmat niciodată rapoartele autopsiei, probabil din cauza
lipsei lor de substanţă, lucru care ar fi stârnit hohote de râs în guvernele
rivale. Probabil că autopsia nu a fost altceva decât un complot al KGB-ului
menit să servească unei agende ulterioare rămase necunoscută până astăzi.
Indiferent care a fost ideea care a stat la baza ei, cert este că rapoartele nu au
fost făcute publice decât după moartea lui Stalin.
Deşi autorii lucrării Cenuşa lui Hitler pun la îndoială corectitudinea
raportului lui Bezymenski, ei nu şi-au propus nici o clipă să susţină că acesta
este lipsit de onorabilitate sau că minte pe faţă. Omul nu a făcut altceva decât
să rescrie rapoartele primite şi falsificate de alţii. Cel mai curios amănunt din
descrierea lui Bezymenski este cel legat de căutarea corpului lui Hitler. La un
moment dat, cadavrul a fost aşezat în sala principală a cancelariei pentru a
putea fi văzut de toată lumea. Corpul era îmbrăcat în uniforma lui Hitler şi
avea postura unui om spânzurat. Deşi mortul semăna cu Hitler, un diplomat
de carieră a venit şi a indicat că nu este vorba de aceeaşi persoană. Era vorba
chiar de ambasadorul sovietic la Berlin, care îl cunoştea personal pe Hitler. El
l-a recunoscut pe cel în uniformă ca fiind o sosie nu foarte reuşită a
Führerului, cunoscut ca „un bărbat din Breslau”. Un indiciu care ar fi pus pe
gânduri orice investigator serios era legat de faptul că mortul avea în picioare
şosete cârpite. O altă sursă afirmă că în grădina cancelariei se mai găseau şi
alte cadavre care erau îmbrăcate cu uniforme ale lui Hitler.
Un alt aspect esenţial pe care l-a remarcat Buechner în autopsie era
legat de faptul că „trupul lui Hitler” nu avea decât un singur testicul.
Buechner îl învinovăţeşte chiar pe dr. Walter Johannes Stein că ar fi răspândit
zvonul că Führerul nu avea decât un singur testicul, deşi toţi medicii personali
ai lui Hitler afirmă că acesta avea organe genitale normale. Mai mult,
Buechner afirmă că Walter Johannes Stein era un mincinos recunoscut, un
dezertor şi un agent dublu. Or, tocmai Stein a fost sursa de inspiraţie de care
s-a folosit Trevor Ravenscroft în cartea sa, Lancea destinului. Chipurile, Stein
ar fi observat lipsa testiculului lui Hitler observându-l de departe în timp ce se
pregătea să facă o baie în Dunăre. Este greu de crezut că el ar fi putut trage o
asemenea concluzie de la o distanţă atât de mare.
Toate aceste informaţii nu numai că ne fac să privim cu rezerve cartea
Lancea destinului, dar ne îndeamnă chiar să credem că istoria cunoscută a
fost manipulată dincolo de orice imaginaţie a noastră.

Peter Moon

Nota bucatidincarti.blogspot.com: Inclusiv Adolf Eichmann a recunoscut in timpul procesului sau ca Adolf Hitler Traieste ! Vezi prima poza.