La peste 2000 de ani de la data când povestea ei a fost scrisă de celebrul filosof al Greciei Antice, Platon, Atlantida renaşte din cenuşa uitării, incitând spiritele ştiinţifice. Insula scufundată împreună cu civilizaţia ei luxuriantă şi opulentă a fost descrisă de Platon În două scrieri (dialoguri), numite „Timaios” şi „Critias”. Iniţial, lucrarea trebuia ă cuprindă trei compartimente distincte, dar din motive necunoscute autorul n-a izbutit să mai scrie şi ultima parte, în care urma să tragă concluzia. În comparaţie cu restul operei sale, „Timaios” şi „Critias” nu sunt creaţii cu alură dramatică, ci mai degrabă descrieri aride, minuţioase şi totuşi pline de un mister nepătruns.
A existat multă vreme părerea că Atlantida descrisă de Platon este „o viziune poetică”. Mult mai puternic pare, însă, argumentul discipolilor lui Platon, care atestă realitatea istorică a informaţiilor transmise de maestrul lor. Indiferent de natura adevărului, savanţi sau simpli aventurieri din toate epocile şi din toate colţurile pământului au încercat să afle unde s-a aflat, de fapt, Atlantida. Nu e momentul să trecem în revistă acum produsele unor imaginaţii adesea inflamate (plătite uneori cu ani grei de temniţă, cum a fost cazul călugărului dominican Campanella, care a stat 30 de ani în închisoare pentru
ereziile lui atlante), nu pentru că nu ar fi interesante, ci pentru că ipotezele emise acum, la finele mileniului doi, sunt mult mai seducătoare, având în plus şi girul ştiinţei.
Atlantida lui Platon
Misterul Atlantidei nu poate fi dezlegat fără respectarea riguroasă a informaţilor comunicate de Platon, care la rândul său le aflase de la alt grec înţelept, Solon, care, cu prilejul unei călătorii efectuate în Egipt, a întâlnit un preot ce i-a divulgat povestea insulei şi a oraşului scufundat în apele furioase ale mării. Spune Platon, în „Timaios” : ”Pe această insulă, Atlantida, regii înălţaseră un imperiu imens şi minunat. El domina întreaga insulă, precum şi multe alte
insule, ca şi părţi de continent(…). Mai târziu, Atlantida a fost confruntată cu teribile cutremure de pământ şi inundaţii. În cursul unei singure zile şi unei singure nopţi, insula Atlantida a fost înghiţită de valuri şi a dispărut”. În „Critias”(cap.114), Platon afirmă că cel mai vechi rege al insulei se numea Atlas şi că el a botezat atât întreg oceanul, cât şi insula cu numele de Atlantida.
Fratele său geamăn a stăpânit partea extremă a insulei, aproape de Coloanele lui Hercule, faţă în faţă cu regiunea Gadire, care în limba pământului se numea Gadiros. Din ambele descrieri platoniene rezultă că Atlantida trebuie căutată exclusiv în faţa Coloanelor lui Hercule, deci la est de strâmtoarea Gibraltar, în regiunea Gades, astăzi Cadix…
Cât de mult s-au abătut opiniile căutătorilor insulei dispărute- din antichitate şi până azi –vom vedea în rândurile următoare.
Sugestiile pentru localizarea insulei Atlantida pot să umple rafturile unei întregi biblioteci. Regatul legendar a fost situat ba în Creta, în vechea Troie, în Asia Mică, pe coasta atlantică a Franţei şi Spaniei, dar şi în vastele întinderi îngheţate ale Antarcticii, în jungla Americii Centrale sau în profunzimea Oceanului Atlantic. Recent, acestei liste de candidaturi i s-a adăugat o nouă ipoteză de localizare, datorată cartografului britanic Jim Allen, care interpretează într-o manieră inedită un pasaj din Platon, neanalizat până în prezent de cercetători. În O el este vorba despre un câmp aflat în mijlocul Atlantidei , înconjurat de un mare canal circular,din care pornea o reţea de canale mai mici, ca nişte raze. Amintindu-şi de o teorie care situa Atlantida pe continentul american, Allen- expert cartograf al armatei britanice, deci nu orcine- a întreprins o inspecţie cu harta în mână, pentru a găsi o astfel de reţea. Investigaţiile sale au dat roade. Ele l-au condus pe malurile lacului Poopo, în Altiplano, o zonă cu lacuri de munte, din Anzii Bolivieni.
Teoria lui Allen este acreditată de mai multe dovezi. Astfel, descoperirea recentă a unor urme de tutun şi de cocaină în interiorul unor mumii egiptene dă de înţeles că au avut loc, foarte devreme, schimburi fructuoase între America si Africa. Navigatori fără pereche, atlanţii ar fi putut foarte bine să fie iniţiatorii acestui drum comercial precoce, construind un imperiu maritim cu baze atât în nordul Spaniei, cât şi în sudul continentului american.
Un alt indiciu ţine de lingvistică. Incaşii numeau continentul american Ţara celor patru ţinuturi.
Or, unul dintre aceste ţinuturi, de-a lungul versantului estic al Anzilor, era Antisuya, ţara antisilor. În plus, în limba indigenilor, alt înseamnă apă, iar antis desemnează şi cuprul, dar şi Munţii Anzi Cordilieri. Asociind cei doi termeni dialectali, obţinem cuvântul Atlantis, locul acoperit de ape din Anzi, cu alte cuvinte Altiplano este locul unde s-a ridicat odinioară Atlantida, iar America de Sud – imperiul aflat dincolo de Coloanele lui Hercule, susţine Allen.
INACCESIBILUL ALTIPLANO
Instigaţi de ipoteza lui Allen, un grup de cercetători anglo-bolivieni, conduşi de către colonelul John Blashford-Snell, au plecat în 1998 într-o dificilă expediţie, dinspre lacul Titicaca spre podişurile boliviene înalte din Altiplano, de-a lungul fluviului Desaguadero.Încărcaţi din greu, au luat-o pe un canal localizat pe harta lui Allen, îmbarcându-se pe nişte plute pe care le-au construit la faţa locului, din trestie. Obiectivul expediţiei era simplu: să facă săpături de-a lungul malului mării interioare, care a acoperit Altiplano, acum 15000 de ani, la mai mult de …4000 m deasupra nivelului mării. Arheologii nu aveau decât o singură speranţă aceea de a găsi vestigiile construcţiilor omeneşti. O astfel de descoperire ar fi constituit un început de dovadă pentru teoria lui Allen, conform căreia distrugerea acestei civilizaţii ar fi dat naştere mitului Atlantidei.
Din nefericire, călătoria a început rău, cu furturi de provizii, operate în timpul nopţii de băştinaşi. Au urmat apoi nişte furturi cumplite, care au încetinit şi mai mult dificila înaintare spre Altiplano. În sfârşit, pe 18 martie, tenacitatea lor a fost răsplătită, exploratorii atingându-şi ţinta. Surprizele n-au întârziat să se arate. Foarte repede, exploratorii au găsit indiciile a ceea ce căutau: la 20 Km de lacul Titicaca, au descoperit un soclu şi două figurine de piatră de 60 cm înălţime, reprezentând nişte Cha-Cha Pumas – fiinţe jumătate om, jumătate pumă. Aceste statuete caracteristice erau o dovadă serioasă că vechiul popor Tiwanaku, cel care cândva construise piramidele şi templele din Bolivia, se instalase în acest loc.
Prima fază a expediţiei boliviene s-a terminat în aprilie 1998, având ca rezultat mai multe descoperiri arheologice, mai ales urmele unor mici sate şi ale unor canale, datând din anul 1100 î.e.n. Chiar dacă aceste descoperiri acreditează într-o oarecare măsură teoria sa, Jim Allen nu afirmă încă faptul că Altiplano a fost leagănul Atlantidei. Dar îşi continuă cercetările…
În mod ciudat, vestea că oraşul mitic ar putea să se afle pe continentul american a stârnit o mare agitaţie în…Rusia. Guvernul de la Kremlin a însărcinat două instituţii ale Academiei Ruse de Ştiinţă – Institutul de Metaistorie şi Institutul de Oceanologie Chirciov – să prezinte cât se poate de repede o altă ipoteza, aflată de mult în atenţia cercetătorilor ruşi, şi anume ideea că faimoasa Atlantida s-ar găsi sub apele îngheţate de la sud-est de Insulele Scilly, în largul coastelor Angliei.
IPOTEZA RUSEASCA
Pentru că lumea ştiinţifică împărtăşeşte în unanimitate părerea că Atlantida s-a scufundat, Viaceslav Kundriavţev, directorul Institutului de Metaistorie din Rusia, şi-a orientat cu judiciozitate cercetările spre placa Celtică, o platformă submarină ale cărei dimensiuni corespund exact cu cele ale câmpiei fertile descrise de către Platon. După părerea cercetătorului rus, marele oraş s-ar fi aflat pe vârful lui Little Sole Blank, la aproximativ 170 kmde insulele Scilly.
Teza rusă are un ecou fantastic în folclorul din Insulele Scilly, unde o legendă locală povesteşte că aceste insule ar fi vârful ieşit din ape al ţinutului Lyonnesse.
Acesta ar fi fost locul unde Regele Artur a organizat rezistenţa celţilor împotriva invaziei anglo – saxone (la sfârşitul secolului al V-lea). Într-un text din secolul al XIX-lea, Idylls of the King, poetul englez Alfred Tennyson descrie acest loc ca fiind O ţară veche, apărută din abis şi care trebuie, prin pară şi foc, să se întoarcă în el.
Numeroşi scafandri şi pescari, locuitori ai insulelor, confirmă că au găsit rădăcini de copaci fosilizate şi zăcăminte de turbă pe fundul mării, constatând o înălţare considerabilă a nivelului apei. De altfel cele mai mari dintre insulele Scilly - St. Mary`s, Tresco, Bryther, St. Martin`s şi Samson, formau un singur ţinut în Evul Mediu.
Mefientă faţă de teoriile cartografice ale britanicului Jim Allen, lumea ştiinţifică internaţională creditează, însă, teoriile oceanografilor ruşi, pe care le consideră convingătoare. Oamenii de ştiinţă ruşi studiază de altfel posibilităţile tehnice care le-ar permite să pună în aplicare un plan nebunesc: să examineze în detaliu fundul mării în dreptul insulelor Scilly, scrutând abisul cu cele mai perfecţionate sonare existente. Dacă vor identifica cu precizie ruinele oraşului pierdut, nu va mai trebui decât să găsească fondurile necesare pentru o operaţie submarină de o amploare uriaşă. Iar faptul că echipa de căutări provine tocmai de la institutul care a permis localizarea epavei „Titanic-ului”, ne face să ne imaginăm că îndelungata căutare a Atlantidei se va transforma în realitate. Expediată mai multor societăţi geografice din lume, teza lui Kundriavţev a fost publicată în numeroase reviste şi chiar pe Internet (www.imh.ru/atlan4_e.htm). Profesorul Gorodniţchi, directorul laboratorului de la Istitutul de Oceanografie „Chirciov” şi membru al Academiei Ruse de Ştiinţe Naturale consideră ipoteza colegului său drept „cea mai promiţătoare dintre cele emise până în prezent”.
UNDE AU DISPARUT ATLANTII? DUPA SCUFUNDAREA INSULEI AU EXISTAT SUPRAVIETUITORI?
IPOTEZE LEGATE DE MIGRATIA LOR
Mult timp s-a crezut că istoria continentului Atlantida nu a fost decât un mit construit de către Platon, pentru a-şi expune mai clar ideile sale filozofice despre naştere, evoluţie şi sfârşitul societăţilor omeneşti. Cu toate acestea, o impresionantă serie de filiaţii cu alte tradiţii, demonstrează că povestea lui Platon a corespuns unei realităţii.
La celebrul Muzeu ERMITAGE din Leningrad, există un papirus datând din a XII-a dinastie egipteană, care descrie scufundarea Insulei Şarpelui, care nu este alta decât Atlantida: O stea a căzut din cer şi focul său a pârjolit totul.Toţi au fost arşi, dar eu mi-am salvat viaţa. Dar când am văzut muntele de leşuri din jurul meu, aproape că am murit şi eu de supărare.
Căderea stelei a fost interpretată de către cercetători drept o cădere antediluviană a unui meteorit pe Pământ.
Dacă ne întoarcem privirea spre partea americană a Oceanului Atlantic, vom găsi şi acolo dovezi la fel de interesante. Iatăun exemplu edificator: un trib de indieni albi, numiţi Parias, trăieşte încă din vremuri străvechi în Venezuela, într-un sat care se numeşte Atlan.Locuitorii săi păstrează tradiţia unui dezastru care le distruge ţara de baştină, o insulă vastă din Oceanul Atlantic.
Dosarul complet al Atlantidei constituie de fapt o bibliotecă imensă. Mai multe organizaţii iniţiatice au în arhivele lor secrete documente care permit nu numai confirmarea povestirii lui Platon, dar aduc şi informaţii suplimentare. De pildă, s-au descoperit probe uluitoare despre extraordinarul nivel atins de tehnologia atlanţilor. Printre altele , ei posedau obiecte zburătoare perfecţionate, submarine, vehicule care se deplasau pe pernă de aer, plutind uşor deasupra pamântului. Atlanţii cunoşteau şi secretul dezintegrării materiei: este foarte posibil ca groaznicul cataclism care a distrus Atlantida să nu fi fost o stea căzătoare, ci rezultatul unei gigantice explozii nucleare. Cert este că au existat supravieţuitori şi ei s-au refugiat pe diferite puncte ale globului, din Europa şi Africa, şi până pe coastele continentului american. Recapitularea – sumară, desigur a acestei migraţiuni dovedeşte că Atlantida îşi justifică pe deplin latura de mister şi de interes.
MISTERUL CIVILIZATIEI FARAONICE
Dacă luăm în considerare punctul de vedere al multor arheologi, civilizaţia egipteană este un fenomen greu de explicat. După părerea lor,s-a trecut dintr-o dată , în mod brutal, de la aglomerare de clanuri primitive – ai căror membri abia dacă ştiau să şlefuiască piatra – la o civilizaţie foarte avansată, cea a faraonilor – care pare să fi apărut dintr-o dată. De altfel, arheologia Egiptului Antic e plină ochi de enigme . În Valea Nilului, egiptologii sovietici au scos la lumina zilei, în timpul unor cercetări neoficiale, nişte lentile de… telescop, lucru care demonstrează un avans formidabil din punct de vedere tehnic. Dar atunci când vorbim despre enigmele arheologice ale Egiptului Antic, ne gândim înainte de toate la cele trei piramide şi la Sfinxul din Gizeh. Faraonii Keops, Kefren şi Mikerinos au folosit aceste piramide drept altare sacre. Dar ele fuseseră costruite cu mult înaintea lor şi nu aveau destinaţie de morminte. Cât despre Sfinx, faraonul Kefren a pus să fie reparat, pentru ca gigantică statuie începuse să se deterioreze în epoca sa , lucru care îi demonstrează construcţia mult anterioară.
S-a râs mult timp de „piramidologii” care încercau să găsească în hăţişul de coridoare a Marii Piramide (a lui Keops), cheia profeţiilor lui Nostradamus sau a Apocalipsei. Cu toate acestea, nici un cercetător de bună credinţă nu ar putea nega seria seria de fapte care dovedesc nivelul ştiinţific, astronomic şi matematic la care ajunseseră adevăraţii constructori ai acestui edificiu. Culoarul de la intrarea Marii Piramide este orientat cu exactitate (o marjă de eroare de 0.0007% !) spre steaua care la data construcţiei era steaua polară. Simpla construcţie a unui astfel de monument dovedeşte un nivel extrem de evoluat al cunoştinţelor ezoterice în materie de arhitectură, de matematică şi de astronomie. Iar construcţia în sine, nu este şi ea o minune ? Cum s-au dobândit aceste cunoştinţe halucinante într-o perioadă atât de scurtă, se întreabă cercetătorii problemei, dacă nu printr-o prezenţă exterioară extrem de civilizată ca, de pildă supravieţuitorii atlanţi ?
OBIECTELE ATLANTE DIN CAMERA REGELUI
După cucerirea Egiptului de către musulmani, unul dintre primii califi din Cairo, foarte intrigat de misterele Marii Piramide, care nu fusese încă violată la acea vreme, a vrut să afle secretul ei. Dar cum nu reuşea să descopere poarta ascunsă a monumentului, ştiind totuşi amplasarea ei aproximativă, s-a hotărât să foreze o trecere care să ajungă în interior. După multe eforturi, muncitorii au reuşit să sape această trecere. Oameni califului au intrat în camera numită „a regelui”, apoi în cea „a reginei”. Acolo au făcut nişte descoperiri uluitoare, care sunt relatate într-un manuscris arab, intitulat „Murtadi”. Pe o masă imensă, au găsit două statui, cea a unui bărbat, din piatră neagră, care ţinea o lance în mână şi cea a unei femei, din piatră albă, care înarmată cu un arc. Aspectul fizic al acestor personaje era de tipul omenesc reprezentat în mod curent de arta egipteană. Pe mijlocul mesei se găsea un vas închis în mod ermetic, tăiat în cristal roşu. „A fost umplut cu apă, apoi cântărit. Era la fel de greu ca atunci când era gol”, se spune în manuscris. Un mister încă nedezlegat.
Oamenii califului au mai găsit o păpuşă automată din aur roşu, având forma unui cocoş acoperit cu pietre preţioase şi având două diamante imense în loc de ochi. „S-au apropiat şi pasărea a scos un strigăt îngrozitor, începând să bată din aripi în timp ce în camera mortuară s-au auzit mai multe voci, vorbind o limbă de neînţeles.” Aceste obiecte misterioase care proveneau, fără îndoială, din Atlantida, au fost transferate în palatul califului, unde a fost construit un mic muzeu secret pentru a fi protejate. Din păcate au dispărut.
SECRETUL PIRAMIDELOR RĂMÂNE INTACT
Egiptologii moderni refuză să creadă fantasticele relatări povestite de Caliostro, conform cărora – până în secolul al XVIII-lea, camerele subterane ale Marii Piramide erau utilizate în scopuri iniţiatice: intrând printr-o poartă ituată între cele două picioare anterioare ale Sfinxului, printr-un labirint de culoare subterane, candidatul trebuia să treacă prin probele celor patru elemente – Pământul, Aerul, Apa şi Focul, înainte de a fi admis la iniţierea majoră, în care, aşezat în camera regelui din Marea Piramidă, retrăia moartea şi învierea , două faze indisolubile ale aceluiaşi proces de iniţiere.
Descoperirea ulterioară a unor bărci funerare ascunse într-o cameră secretă a Marii Piramide, dovedeşte că ea nu şi-a lăsat pătrunse încă toate secretele. Numai cercetările arheologice din viitor pot lămuri aceste taine.
IPOTEZE LEGATE DE MIGRATIA LOR
Mult timp s-a crezut că istoria continentului Atlantida nu a fost decât un mit construit de către Platon, pentru a-şi expune mai clar ideile sale filozofice despre naştere, evoluţie şi sfârşitul societăţilor omeneşti. Cu toate acestea, o impresionantă serie de filiaţii cu alte tradiţii, demonstrează că povestea lui Platon a corespuns unei realităţii.
La celebrul Muzeu ERMITAGE din Leningrad, există un papirus datând din a XII-a dinastie egipteană, care descrie scufundarea Insulei Şarpelui, care nu este alta decât Atlantida: O stea a căzut din cer şi focul său a pârjolit totul.Toţi au fost arşi, dar eu mi-am salvat viaţa. Dar când am văzut muntele de leşuri din jurul meu, aproape că am murit şi eu de supărare.
Căderea stelei a fost interpretată de către cercetători drept o cădere antediluviană a unui meteorit pe Pământ.
Dacă ne întoarcem privirea spre partea americană a Oceanului Atlantic, vom găsi şi acolo dovezi la fel de interesante. Iatăun exemplu edificator: un trib de indieni albi, numiţi Parias, trăieşte încă din vremuri străvechi în Venezuela, într-un sat care se numeşte Atlan.Locuitorii săi păstrează tradiţia unui dezastru care le distruge ţara de baştină, o insulă vastă din Oceanul Atlantic.
Dosarul complet al Atlantidei constituie de fapt o bibliotecă imensă. Mai multe organizaţii iniţiatice au în arhivele lor secrete documente care permit nu numai confirmarea povestirii lui Platon, dar aduc şi informaţii suplimentare. De pildă, s-au descoperit probe uluitoare despre extraordinarul nivel atins de tehnologia atlanţilor. Printre altele , ei posedau obiecte zburătoare perfecţionate, submarine, vehicule care se deplasau pe pernă de aer, plutind uşor deasupra pamântului. Atlanţii cunoşteau şi secretul dezintegrării materiei: este foarte posibil ca groaznicul cataclism care a distrus Atlantida să nu fi fost o stea căzătoare, ci rezultatul unei gigantice explozii nucleare. Cert este că au existat supravieţuitori şi ei s-au refugiat pe diferite puncte ale globului, din Europa şi Africa, şi până pe coastele continentului american. Recapitularea – sumară, desigur a acestei migraţiuni dovedeşte că Atlantida îşi justifică pe deplin latura de mister şi de interes.
MISTERUL CIVILIZATIEI FARAONICE
Dacă luăm în considerare punctul de vedere al multor arheologi, civilizaţia egipteană este un fenomen greu de explicat. După părerea lor,s-a trecut dintr-o dată , în mod brutal, de la aglomerare de clanuri primitive – ai căror membri abia dacă ştiau să şlefuiască piatra – la o civilizaţie foarte avansată, cea a faraonilor – care pare să fi apărut dintr-o dată. De altfel, arheologia Egiptului Antic e plină ochi de enigme . În Valea Nilului, egiptologii sovietici au scos la lumina zilei, în timpul unor cercetări neoficiale, nişte lentile de… telescop, lucru care demonstrează un avans formidabil din punct de vedere tehnic. Dar atunci când vorbim despre enigmele arheologice ale Egiptului Antic, ne gândim înainte de toate la cele trei piramide şi la Sfinxul din Gizeh. Faraonii Keops, Kefren şi Mikerinos au folosit aceste piramide drept altare sacre. Dar ele fuseseră costruite cu mult înaintea lor şi nu aveau destinaţie de morminte. Cât despre Sfinx, faraonul Kefren a pus să fie reparat, pentru ca gigantică statuie începuse să se deterioreze în epoca sa , lucru care îi demonstrează construcţia mult anterioară.
S-a râs mult timp de „piramidologii” care încercau să găsească în hăţişul de coridoare a Marii Piramide (a lui Keops), cheia profeţiilor lui Nostradamus sau a Apocalipsei. Cu toate acestea, nici un cercetător de bună credinţă nu ar putea nega seria seria de fapte care dovedesc nivelul ştiinţific, astronomic şi matematic la care ajunseseră adevăraţii constructori ai acestui edificiu. Culoarul de la intrarea Marii Piramide este orientat cu exactitate (o marjă de eroare de 0.0007% !) spre steaua care la data construcţiei era steaua polară. Simpla construcţie a unui astfel de monument dovedeşte un nivel extrem de evoluat al cunoştinţelor ezoterice în materie de arhitectură, de matematică şi de astronomie. Iar construcţia în sine, nu este şi ea o minune ? Cum s-au dobândit aceste cunoştinţe halucinante într-o perioadă atât de scurtă, se întreabă cercetătorii problemei, dacă nu printr-o prezenţă exterioară extrem de civilizată ca, de pildă supravieţuitorii atlanţi ?
OBIECTELE ATLANTE DIN CAMERA REGELUI
După cucerirea Egiptului de către musulmani, unul dintre primii califi din Cairo, foarte intrigat de misterele Marii Piramide, care nu fusese încă violată la acea vreme, a vrut să afle secretul ei. Dar cum nu reuşea să descopere poarta ascunsă a monumentului, ştiind totuşi amplasarea ei aproximativă, s-a hotărât să foreze o trecere care să ajungă în interior. După multe eforturi, muncitorii au reuşit să sape această trecere. Oameni califului au intrat în camera numită „a regelui”, apoi în cea „a reginei”. Acolo au făcut nişte descoperiri uluitoare, care sunt relatate într-un manuscris arab, intitulat „Murtadi”. Pe o masă imensă, au găsit două statui, cea a unui bărbat, din piatră neagră, care ţinea o lance în mână şi cea a unei femei, din piatră albă, care înarmată cu un arc. Aspectul fizic al acestor personaje era de tipul omenesc reprezentat în mod curent de arta egipteană. Pe mijlocul mesei se găsea un vas închis în mod ermetic, tăiat în cristal roşu. „A fost umplut cu apă, apoi cântărit. Era la fel de greu ca atunci când era gol”, se spune în manuscris. Un mister încă nedezlegat.
Oamenii califului au mai găsit o păpuşă automată din aur roşu, având forma unui cocoş acoperit cu pietre preţioase şi având două diamante imense în loc de ochi. „S-au apropiat şi pasărea a scos un strigăt îngrozitor, începând să bată din aripi în timp ce în camera mortuară s-au auzit mai multe voci, vorbind o limbă de neînţeles.” Aceste obiecte misterioase care proveneau, fără îndoială, din Atlantida, au fost transferate în palatul califului, unde a fost construit un mic muzeu secret pentru a fi protejate. Din păcate au dispărut.
SECRETUL PIRAMIDELOR RĂMÂNE INTACT
Egiptologii moderni refuză să creadă fantasticele relatări povestite de Caliostro, conform cărora – până în secolul al XVIII-lea, camerele subterane ale Marii Piramide erau utilizate în scopuri iniţiatice: intrând printr-o poartă ituată între cele două picioare anterioare ale Sfinxului, printr-un labirint de culoare subterane, candidatul trebuia să treacă prin probele celor patru elemente – Pământul, Aerul, Apa şi Focul, înainte de a fi admis la iniţierea majoră, în care, aşezat în camera regelui din Marea Piramidă, retrăia moartea şi învierea , două faze indisolubile ale aceluiaşi proces de iniţiere.
Descoperirea ulterioară a unor bărci funerare ascunse într-o cameră secretă a Marii Piramide, dovedeşte că ea nu şi-a lăsat pătrunse încă toate secretele. Numai cercetările arheologice din viitor pot lămuri aceste taine.
LA CE FOLOSEAU PIRAMIDELE
Derularea pe invers a evenimentelor petrecute în Egipt lasă impresia că cele trei mari piramide le-au fost transmise preoţilor egipteni de către primii civilizatori antediluvieni ai Egiptului, adică atlanţii. S-a scris şi s-a vorbit mult în ultimii ani despre nişte vaste capsule ermetice, care erau îngropate în pământul din subteranele piramidelor şi care închideau în ele un soi de ”condens” al marilor secrete pozitive ale lumii, dintre care o parte s-au perpetuat până în ziua de azi, fiind cunoscute doar de câteva mari organizaţii iniţiatice contemporane. Printre altele, capsulele respective ar cuprinde şi secretul construcţiei piramidelor, realizate de către civilizatorii Egiptului, atlanţii.
LA EST DE EGIPT
Încă înainte de apariţia prestigioasei civilizaţii faraonice, alte civilizaţii ale continentului african alimentează ipoteza unei pătrunderi dinspre est a civilizaţiei atlante. Herodot vorbea despre un popor de atlanţi în plină Sahara. Un eminent geograf francez din secolul al XIX-lea, E.F. Berlioux, profesor la Universitatea din Bordeaux, s-a străduit întreaga viaţă să dovedească originea atlantă a Atlasului marocan şi a populaţiei tuarege, ai căror membrii sunt supranumiţi şi „oameni albaştri”. Alfabetul în care scriu, tifinagh , neînrudit cu nici o limbă de pe pământ, este şi el trecut la inventarul atlant. Berlioux şi emulii săi au emis teoria că, înainte de a fi deşert, Sahara a fost o regiune fertilă, adunată în jurul unei mări interioare, din care astăzi a mai rămas Lacul Chad. În ce-i priveşte pe spanioli, în vremea marii lor expansiuni maritime,petrecută în epoca Renaşterii , când au pus piciorul în Arhipelagul Canarelor, au găsit insulele locuite de o populaţie de rasă albă şi de statură înaltă, guancii , pe care cuceritorii, în spiritul lor catolic, s-au grăbit să îi căsăpească. Nefericiţii indigeni trăiau în condiţii mizerabile, dar nu erau primitivi. Cândva, cunoscuseră un grad înalt de civilizaţie: ştiau să construiască oraşe , ştiau să sculpteze şi să picteze, deţineau o tehnică extrem de avansată de îmbălsămare, foloseau o scriere completă. Cum se explică aceste atribute în cazul unor bieţi „ colibari „ dacă nu tot prin enigma atlantă?
De altfel, majoritatea cercetătorilor acestei probleme au căzut de acord asupra realităţii că Insulele Azore, Canare şi cele ale Capului Verde pot fi considerate vestigii geologice ale continentului atlant scufundat. Astfel, muntele sacru al atlanţilor, Mont Pico , ar corespunde fără nici o îndoială uneia dintre Insulele Canare actuale.
Derularea pe invers a evenimentelor petrecute în Egipt lasă impresia că cele trei mari piramide le-au fost transmise preoţilor egipteni de către primii civilizatori antediluvieni ai Egiptului, adică atlanţii. S-a scris şi s-a vorbit mult în ultimii ani despre nişte vaste capsule ermetice, care erau îngropate în pământul din subteranele piramidelor şi care închideau în ele un soi de ”condens” al marilor secrete pozitive ale lumii, dintre care o parte s-au perpetuat până în ziua de azi, fiind cunoscute doar de câteva mari organizaţii iniţiatice contemporane. Printre altele, capsulele respective ar cuprinde şi secretul construcţiei piramidelor, realizate de către civilizatorii Egiptului, atlanţii.
LA EST DE EGIPT
Încă înainte de apariţia prestigioasei civilizaţii faraonice, alte civilizaţii ale continentului african alimentează ipoteza unei pătrunderi dinspre est a civilizaţiei atlante. Herodot vorbea despre un popor de atlanţi în plină Sahara. Un eminent geograf francez din secolul al XIX-lea, E.F. Berlioux, profesor la Universitatea din Bordeaux, s-a străduit întreaga viaţă să dovedească originea atlantă a Atlasului marocan şi a populaţiei tuarege, ai căror membrii sunt supranumiţi şi „oameni albaştri”. Alfabetul în care scriu, tifinagh , neînrudit cu nici o limbă de pe pământ, este şi el trecut la inventarul atlant. Berlioux şi emulii săi au emis teoria că, înainte de a fi deşert, Sahara a fost o regiune fertilă, adunată în jurul unei mări interioare, din care astăzi a mai rămas Lacul Chad. În ce-i priveşte pe spanioli, în vremea marii lor expansiuni maritime,petrecută în epoca Renaşterii , când au pus piciorul în Arhipelagul Canarelor, au găsit insulele locuite de o populaţie de rasă albă şi de statură înaltă, guancii , pe care cuceritorii, în spiritul lor catolic, s-au grăbit să îi căsăpească. Nefericiţii indigeni trăiau în condiţii mizerabile, dar nu erau primitivi. Cândva, cunoscuseră un grad înalt de civilizaţie: ştiau să construiască oraşe , ştiau să sculpteze şi să picteze, deţineau o tehnică extrem de avansată de îmbălsămare, foloseau o scriere completă. Cum se explică aceste atribute în cazul unor bieţi „ colibari „ dacă nu tot prin enigma atlantă?
De altfel, majoritatea cercetătorilor acestei probleme au căzut de acord asupra realităţii că Insulele Azore, Canare şi cele ale Capului Verde pot fi considerate vestigii geologice ale continentului atlant scufundat. Astfel, muntele sacru al atlanţilor, Mont Pico , ar corespunde fără nici o îndoială uneia dintre Insulele Canare actuale.
MISTERUL LINGVISTIC AL BASCILOR
În satele basce din sudul Franţei şu nordul Spaniei, mai circulă şi în ziua de azi o legendă pe care o povestesc cei bătrâni: cândva, lumea s-a confruntat cu un cumplit cataclism, pe durata căruia focul şi apa s-au înfruntat violent. Dar strămoşii bascilor s-au refugiat în peşterile din munţi şi-au scăpat. Limba bască, euskara, nu seamănă cu nici o altă limbă europeană, moartă sau vie. Rădăcinile ei rămân şi în prezent un mister. Lingvişti cred că ea derivă dintr-un sistem vechi, care a dispărut fără să lase urme. În schimb, limba bască seamănă uimitor cu anumite dialecte indiene din America Latină. Simplă coincidenţă? Mai mult ca sigur că nu! Exemplul cu care vom încheia nu poate fi explicat fără realitatea unei origini comune a limbii basce, cu aceea a indienilor din Guatemala: „Un misionar basc a fost în stare să predice în limba sa natală, într-o biserică a indienilor din Peten( Guatemala), fără să aibă nevoie de un translator . Localnicii au înţeles tot.”
În satele basce din sudul Franţei şu nordul Spaniei, mai circulă şi în ziua de azi o legendă pe care o povestesc cei bătrâni: cândva, lumea s-a confruntat cu un cumplit cataclism, pe durata căruia focul şi apa s-au înfruntat violent. Dar strămoşii bascilor s-au refugiat în peşterile din munţi şi-au scăpat. Limba bască, euskara, nu seamănă cu nici o altă limbă europeană, moartă sau vie. Rădăcinile ei rămân şi în prezent un mister. Lingvişti cred că ea derivă dintr-un sistem vechi, care a dispărut fără să lase urme. În schimb, limba bască seamănă uimitor cu anumite dialecte indiene din America Latină. Simplă coincidenţă? Mai mult ca sigur că nu! Exemplul cu care vom încheia nu poate fi explicat fără realitatea unei origini comune a limbii basce, cu aceea a indienilor din Guatemala: „Un misionar basc a fost în stare să predice în limba sa natală, într-o biserică a indienilor din Peten( Guatemala), fără să aibă nevoie de un translator . Localnicii au înţeles tot.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu