Ca în cazul multor discipline, numele şi definiţia conferite ecologiei, spun mult pentru cei chemaţi sa îi cunoascã continentul şi sã-i pãtrundã semnificatiile.
În privinţa denumirii, termenul de ecologie s-a impus în atenţia opiniei publice occidentale mai ales dupa 1970, iar în Europa centralã şi de est cu precãdere în ultimul deceniu. O serie de evenimente cu un puternic impact social precum celebrele maree negre ori accidente nucleare în frunte cu cel de la Cernobâl (26 aprilie 1986) au zguduit din inerţie opinia publica şi a introdus treptat ecologia în rândul preocupãrilor individului şi comunitãtilor. Se redescoperea astfel un concert şi un nume vechi de peste un secol. Crearea lui este atribuitã biologului german Ernst Haeckel (1834-1919), iar data de naştere 1866, pe când acesta functiona ca profesor la Universitatea din Sena. De altfel, prima sa menţiune cu valoare de certificat de naştere se gãseşte într-o notã de la pagina 8 a lucrãrii "Generalle Morphologie der Organismen" (Berlin, 1866), sub forma: "...sekologie... ştiinţa economiei, modului de viaţa, a raporturilor vitale eterne reciproce ale organismelor, etc." Construit precum termenul de economie, cel de ecologie derivă, în parte, din rădăcina indo-europeană weik, care desemnează o unitate socială imediat superioară casei şefului de familie. Aceastã rădăcină a dat sanskritul veah (casă), latinul vicus (cartierul unui oraş, burg) şi grecul oikos (habitat, acasă). Ca atare sekologie a fost construit pe baza a douã cuvinte greceşti: oikos şi logos (logia), (discurs). Etimologic deci, ecologia reprezintă ştiinţa habitatului, respectiv o ramură a biologiei care studiază interactiunile dintre fiinţele vii şi mediul lor. Dar, evident, semnificaţiile sale au fost mult amplificate şi diversificate de-a lungul timpului.
Parafrazând un celebru dicton juridic latin (mater, certus, pater incertus) şi despre ecologie se poate spune cã dacã numele îi este general şi unanim recunoscut, paternitatea acestuia este încã discutatã.
Astfel, într-o lucrare a lui P.H. Ochsen (The world ecology, Nature, vol. 129, 1959) a fost lansată ipoteza că inventatorul termenului ecologie ar fi fost filozoful şi scriitorul american Henry David Thorean (1817-1862), contemporan întrucâtva cu Haeckel. Filozof transcendentalist acesta a fost, totodatã, şi unul dintre cântăretii vieţii în natura. Dupã cum se ştie, transcedentalismul, ilustrat mai ales de filozoful Ralph Waldo Emerson (1803-1882), este o filozofie impregnatã de panteism în care natura e perceputã deopotrivã ca un mijloc de uniune cu Dumnezeu şi ca o sferă imperfectă unde se cuvine "transcede". În societatea timpului, adepţii unei asemenea concepţii erau percepuţi ca nişte neconformişti. Astfel, în cartea sa "Walden, sau în viaţa în padure" Thoreau reconstituie experienţa reîntoarcerii sale pe pamânt, care a durat puţin peste doi ani. Printre altele, acesta povesteşte "M-am dus în pădure întrucât am vrut să trăiesc fără grabă, să fac fată numai fortelor esenţiale ale vieţii, sa descopăr ceea ce aceasta poate să mă învete, sfârşind sã constat, la ora morţii mele, ca nu am învins-o".
Această experientă apropiată multor "expeditii" ecologiste actuale explică, în mare parte, eroarea de descifrare comisă în 1958 de editorii corespondentei lui Thoreau. Astfel, aceştia au citit, din greşealã "ecology" (ecologie) acolo unde scriitorul-filozof scrisese "geology" (geologie) într-o scrisoare datatã 1 ianuarie 1858 şi adresatã verişorului sãu G. Thatcher.
Aceastã confuzie de termeni, deosebit de seducãtoare şi în spiritul senzationalului american (cine nu era tentat sã considere cã primul scriitor şi practician al "întoarcerii la naturã" a fost, în acelaşi timp, şi pãrintele cuvântului ecologie, în defavoarea unui ferm om de ştiinţa?), avea sã fie corectatã însã de aceiaşi editori entuziaşti în 1975. În acest fel Ernst Haeckel era repus în totalitate în drepturi şi astãzi nimeni nu-i mai contestã paternitatea termenului şi conceptului de ecologie.
Paternitatea definitiei
În mod curent, se consideră că o bună definitie trebuie să ne permită recunoaşterea sigurã a obiectului definit. Şi din acest punct de vedere Haeckel rãmâne un clasic. Definiţia sa, cuprinsa în aceeaşi lucrare care a lansat termenul şi conform cãruia "Prin ecologie înţelegem totalitatea ştiinţei relaţiilor organismului cu mediul, în sens larg toate condiţiile de existenţa", constituie şi în prezent fundamentul definiţiilor acestei ramuri ale biologiei. Daca omul de ştiinţa german este naşul de nume al ecologiei, fondatorul său pe continut rămâne, mai degrabă, Charles Darwin, al cărui discipol a fost. Cele două lucrări ale acestuia "Originea speciilor" (1859) şi "Descendenţa omului" (1871), formulau două idei fundamentale ale ecologiei moderne: influenta mediului asupra speciilor vii şi apartenenţa speciei umane la lumea naturala. Celebrul naturalist englez a relevat dependenţele strânse şi o stare de echilibru optim între diferitele specii de plante şi animale. Cu o asemenea moştenire, ecologia este astazi definită, de regulă, ca fiind studiul relatiilor organismelor ori grupurilor de organisme cu mediul lor ori ştiinţa interrelaţiilor organismelor vii cu mediul lor.
Născută ca o ramură a biologiei, nimeni nu prevestea ecologiei un strălucit viitor social. Dar, treptat implicatiile sale s-au diversificat, amplificat şi complicat. Studiind echilibrele naturale, ecologiştii au prevãzut degradarea lor treptatã; dupã câteva decenii, dezvoltarea societãtilor industriale a modificat profund mediul planetar. Apariţia şi amplificarea poluarilor, dispariţia unor specii, afirmarea problemelor globale ş.a., au fost semnele evidente ale unei crize ecologice profunde. Concluzia relevatã tot de ecologie este şi ea fundamentalã: omul nu poate sã actioneze la nesfârşit asupra mediului sãu fãrã a pune în discutie ruperea absolută a echilibrelor ecologice esentiale. Pe această cale s-a impus o altă notiune - problemă cheie a lumii contemporane: protectia mediului. Totodatã, pe mãsura conştientizãrii mizei ecologice, ştiintele biologice au fãcut apel la ştiintele umane: etnologia a denunţat decivilizarea promovată de occidentali contra etniilor şi culturilor minoritare; demografia s-a confruntat cu creşterea mondialã a populatiei şi impactului, pe mãsurã, asupra mediului, sociologia a perceput un rãzboi între societate şi naturã; cuvinte precum naturã, ştiintă, tehnică, au trezit filozofia care a hrănit vechile sale dezbateri asupra acestor noi constatări.
Aşa cum se întâmplã în lumea modernã, aceste probleme au invadat deopotrivã şi economia şi politica pentru a cãuta cauzele crizei ecologice şi a credita solutii posibile. O ecologie politicã a interpelat economia politicã şi, ca o consecintã, la nivelul mişcãrii sociale s-a impus un nou curent de gândire şi actiune: ecologismul. Trecerea ecologiei de la stadiul de simplã disciplinã ştiintifică la cea de problemă a conştiinţei comune, naţionala şi internaţionala cu expresii corespunzãtoare la nivelul teoriei şi actiunii militante reprezintă una din marile cuceriri ale secolului XX.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu