De la Naşterea Soarelui Nebiruit, la Naşterea Mântuitorului

Se apropie Crăciunul şi e important să ştim ce e cu el, de unde vine şi de când se prăznuieşte. Să aflăm de ce, dincolo de cântecele de stea ce vestesc Naşterea Mântuitorului, prin satele noastre se aud colinde cu texte stranii despre leu, despre dulf, despre cerb, cântate războinic de bărbaţi grupaţi în cete, unii cu chipul acoperit de măşti, alţii purtând o recuzită de obiecte simbolice, ale căror semnificaţii s-au pierdut odată cu trecerea anilor. În opinia lui Petru Caraman „Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, superstiţiilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului Soarelui şi, totodată, cultului morţilor”.

Natalis Solis Invincit şi Saturnaliile romane
În primele ei veacuri, biserica Creştină nu a cele­brat Crăciunul, data naşterii lui Iisus Hristos nefiind precizată în textele cărţilor sfinte. Totuşi, străbunii noştri se pregăteau în această perioadă a anului pentru cea mai importantă sărbătoare a lor. Aceasta avea loc – deloc întâmplător – pe 25 decembrie şi era cunoscută sub numele de Naşterea Soarelui Nebiruit. După vechiul calendar, aceasta era data solstiţiului de iarnă, moment în care ziua începea să crească iar soarele renăştea, dând de veste că a biruit încă o dată forţele întunericului. Totodată, ziua de 25 decembrie se situa undeva la mijlocul Saturnaliilor romane, sărbătoare ce îl venera pe zeul Saturn, străveche divinitate de origine italică ce patrona muncile agricole şi roadele pământului.

Mithra – zeul persan al luminii
În perioada antichităţii, cultul zeului persan al luminii, Mithra, a pătruns şi s-a răspândit cu repeziciune pe întreg teritoriul Imperiului Roman, în acest sens stând mărturie atât numeroasele temple şi sanctuare cât şi relicvele ceremoniale ajunse până la noi prin intermediul colindelor.  Naşterea lui Mithra era prăznuita tot la 25 decembrie, când lumea cea veche cinstea Naşterea Soarelui Nebiruit, cele două sărbători contopindu-se ulterior.
„Intrând cultul lui Mithras la romani, aici a aflat calendarul reformat prin Iuliu Cezar şi s-a întâlnit mai deodată cu Sol Invictus, cu care s-a şi identificat şi a cărui sărbătoare s-a ţinut asemenea la solstiţiul de iarnă, crezut pe atunci în 25 decembrie, într-o zi cu Natalis Solis Invincit.” (Anastasie Marian Marienescu – „Cultul păgân şi creştin. Sărbătorile şi datinile romane vechi”, 1884)
Ulterior, fundamentele mithraismului fiind în bună măsură apropiate de cele ale creştinismului, populaţia nu a opus rezistenţă atunci când bi­serica creştină a hotărât, abia în secolul al IV-lea, să instituie sărbătoarea Naşterii lui Iisus Hristos în aceeaşi zi, de 25 decembrie.

Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos
După cum se observă, până  în anul 354, când biserica creştină ? pentru a contracara sărbătorile păgâne prilejuite de renaşterea zeilor solari – a consfinţit la Roma sărbătorirea Naşterii Mântui­torului, au existat cel puţin trei divinităţi vene­rate în această zi. În toate cazurile, este vorba de zeităţi care mor şi învie iar frânturi din serbările şi ceremoniile închinate lor sunt încă vii în hotarul satului românesc. Aşa cum sublinia istoricul francez Albert Bayet, citat de Gabriel Gheorghe în „Studii de cultură şi civilizaţie românească”, „nici împăraţii, nici Biserica nu pot să modifice brusc modul de gândire şi de viaţă instituit de acţiunea lentă a secolelor. (…)
Teologii repetă mereu că-i păcat a celebra ziua solstiţiului de iarnă, sărbătoarea zeului solar Mithra (a Soarelui, a lui Saturn etc.), dar cum toată lumea continuă s-o serbeze, Biserica face din ea sărbătoarea Naşterii Domnului. Astfel, creştinismul triumfă în lege, iar păgânismul triumfă în fapte”.

Calendare, calendare…
Calendarul popular e din bătrâni iar legea lor e sfântă. Aşa cum era firesc, biserică a impus cu timpul un calendar creştin-ortodox, respectat astăzi de aproape toată lumea. Nu trebuie să uităm însă că o mare parte a sărbătorilor şi ritualurilor străvechi au fost canonizate, că în spatele multor sfinţi creştini se ascund divinităţi mito-foclorice autohtone extrem de interesante şi că, doar împreună, pot reda întreaga dimensiune identitară a poporului român.