Sfârşit şi început pentru Zeul An. Ritualuri şi credinţe strămoşeşti de Anul Nou

În centrul calendarului popular al românilor stă Soarele, străveche epifanie uraniană. Soarele înfrunzeşte şi desfrunzeşte codrul, leagă şi dezleagă anotimpurile, reactualizează timpul sacru şi ne ajută să renaştem mai puri, mai frumoşi, mai înţelepţi.

Sărbătoarea Anului Nou nu a avut o mare însemnătate în comunităţile tradiţionale româneşti, Reve­li­onul fiind un import târziu de sor­gin­te urbană, destul de greu de acceptat de bătrânii satelor. "La noi, în vremurile mai vechi, lumea nu ştia de Revelion. (...) În seara precedentă vârstnicii se adunau, povesteau, se omeneau, ca în seara de Crăciun. (...) La miezul nopţii se trăgea clopotul la biseri­că, iar sătenii ieşeau din ca­se şi pocneau şi puş­cau să alunge diavolii, să nu fure Anul Nou." (Marcel Lapteş – "Timpul şi sărbătorile ţăranului român")

Pe teritoriul ţării noas­­tre au fost identificate cel puţin trei înce­pu­turi de an: la 1 ianua­rie (calendarele iulian şi gregorian), la 1 martie (calendarul roman), şi la 1 septembrie (calendarul biblic). În plus, potrivit cercetărilor etnologului Ion Ghinoiu, este posibil ca în perioada 13 no­iem­brie – 6 decembrie, profund marcată de ritualuri de înnoire a timpului (Ovidenia, Filipii de Toamnă, Sântandrei şi Sf. Niculai) să fi fost celebrat Anul Nou dacic.

În vechime revelionul era un cere­mo­nial funerar, ocazionat de moartea şi renaşterea simbolică a zeului an. Acesta, începând cu 1 ianuarie, creş­tea, întinerea, se maturiza, îm­bă­trânea şi devenea "moş", apoi murea şi reînvia odată cu timpul calendaristic cu care se identifică, parcurgând un drum circular, fără de sfârşit.


Iniţial, timpul acestei sărbători se împărţea în două intervale egale ca număr de zile şi total opuse ca în­căr­că­tură simbolică. Astfel, între Crăciun şi Anul Nou avem un timp bătrân, agonic, nefast, aflat sub semnul în­toar­cerii sufletelor morţilor acasă şi im­p­licit a pomenirii moşilor de neam. În­cepând cu Sân-Vasii şi până de Bo­bo­tează spiritele malefice, alungate de colindători, încep să dispară, timpul revigorat, este tânăr şi fast, numai bun pentru practicile de divinaţie şi magie. Să ne amintim câteva practici magice, relicve ale unei lumii în­de­păr­tate, stranii şi simbolice,  săvârşite în lunga noapte albă, hotar luminos între Anul Vechi şi Anul Nou. Se spu­ne că în noaptea dintre ani nu-i bine să stingi lumina în casă şi nici să adormi, pentru că altfel pune stăpânire pe tine demonul somnului şi al morţii. Porţile se ţin deschise ca să poată intra norocul iar ferestrele se deschid şi ele la miezul nopţii ca să iasă anul vechi şi să intre cel nou. Se spune că atunci, dacă ai sufletul curat şi ai ţinut Postul Crăciunului, se deschid cerurile şi poţi vedea toţi sfinţii stând la masă cu Dumnezeu.

În Maramureş, la miezul nopţii se sprijină de perete, în picioare, câte un lemn pentru fiecare suflet din casă şi dacă până dimineaţa vreunul dintre acestea cade, se consideră că e semn rău pentru persoana căreia îi era destinat. Tot aici se practică "le­ga­tul mesei", pentru ca familia să fie unită şi animalele din gospodărie să fie păzite de fiarele pădurii. Picioarele mesei se leagă simbolic cu un lanţ, sub masă se presară o mână de fân, iar în fân se pune câte un colăcel mic de grâu pentru fiecare animal din grajd. După slujba de Sfântul Vasile, co­l­ă­ce­ii sunt  daţi  hrană vitelor, masa ur­mând să rămână  "legată" până de Bo­botează. Fetele ies în curte, privesc cerul  şi numără nouă stele iar cum va fi cea de-a noua dintre ele (stră­lu­ci­toa­re/palidă/mică/mare) aşa le va fi şi ur­si­tul. Dacă rezultatul nu li se pare edificator, intră în casă, pun o ve­ri­ghe­tă de aur  într-un pahar cu apă, de o parte şi de alta a paharului aşază câte o lumânare, iar în spatele lui, o oglindă. Se spune că cea care se uită în oglindă îşi vede ursitul deschizând uşa. În zona Buzăului, fetele nemăritate mătură gunoiul din casă cu mâinile la spate, îl presară pe mătură sau pe făraş în pragul casei sau în mijlocul curţii, se aşază cu picioarele pe gunoi şi ascultă din ce parte latră câinii pentru a afla direcţia în care se vor mărita.

Bătrânii pun pe cuptor câte 5-6 boabe de porumb, grâu, orz şi ovăz, aşază pe fiecare un cărbune aprins, considerând că cea mai bună recoltă o vor da boabele care fac cea mai multă cenuşă. Tot ei ghicesc vremea pentru întreg anul, citind "calendarul de ceapă". Pentru aceasta, taie o ceapă în două iar în 12 dintre foile de la mijloc, câte una pentru fiecare lună a anului, presară sare în cantităţi egale. Le lasă aşa peste noapte iar dimineaţa, în funcţie de cantitatea de apă adunată, socotesc care lună va fi ploioasă şi care secetoasă.

În dimineaţa de Anul Nou oa­me­nii se spală ritualic, înainte de ră­să­ri­tul Soarelui, cu apă neîncepută în care pun un bănuţ de argint, un fir de busuioc şi o crenguţă de brad, cu credinţa că vor fi căutaţi şi iubiţi ca banii, norocoşi şi curaţi ca busuiocul, frumoşi şi viguroşi ca brazii. Copiii umblă cu Sorcova şi cu Pluguşorul, aducând în case belşug şi noroc iar noi ne salutăm folosind formula magică "An Nou Fericit!".