Gripa din 1918: cronica unui dezastru neanunţat

A fost cea mai devastatoare epidemie din istoria umanităţii. A lăsat în urma sa mai multe victime decât toate valurile de ciumă din perioada medievală. Spre deosebire de celelalte tulpini virale de gripă, care au secerat în special vieţile bătrânilor, ale copiilor şi ale persoanelor cu sănătatea precară, cumplita gripă spaniolă de la începutul secolului trecut şi-a luat tributul de vieţi omeneşti din rândul adulţilor tineri şi sănătoşi. Astăzi, când posibilităţile de răspândire a unui virus mortal de gripă sunt mult sporite de amploarea şi complexitatea mijloacelor de transport moderne, spectrul unei pandemii gripale comparabile cu cea declanşată în 1918, înspăimântă pe bună dreptate orice om.

Câte ceva despre virusurile gripale

Reamintit pe scurt şi cuprinzător, valurile de gripă care ne afectează în special la debutul sezonului rece sunt provocate de o serie de virusuri care atacă în primul rând sistemul respirator. Marea problemă cu aceste tipuri de virusuri rezidă şi astăzi în faptul că se transmit pe calea aerului şi sunt extrem de contagioase. O persoană infectată strănută, tuşeşte, vorbeşte, acţiuni în care transmite virusurile în aer, de unde sunt inhalate de persoanele din jur.
Epidemiile virale de gripă apar în fiecare an şi variază în funcţie de severitatea şi tipul de virus implicat.

Primele victime sunt, în general, copii, vârstnicii, femeile gravide, persoanele cu un sistem imunitar slăbit sau cele aflate în convalescenţă. Foarte sensibile la gripă s-au dovedit a fi şi persoanele suferinde de diabet, astm sau afecţiuni cardiace, pneumonie, infecţii ale sinusurilor şi urechii sau bronşită.

Moartea venise din Spania?

Astăzi, cercetătorii nu au stabilit foarte clar care a fost focarul iniţial al pandemiei de proporţii apocaliptice declanşată în anul 1918. Cunoscută şi sub denumirile generice de Gripă Spaniolă, Spanish Lady, Febra de trei Zile, Bronşită Purulentă, Sandfly Fever şi Blitz Katarrh, cumplita epidemie şi-a primit numele cel mai cunoscut după percepţia publică a severităţii virusului pe teritoriul spaniol.

Spania fusese o ţară neutră în Primul Război Mondial; prin urmare, veştile despre gripă şi consecinţele sale circulau liber, fără să fie afectate de nicio formă de cenzură.

Spre deosebire de transparenţa din Spania, în celelalte ţări europene prinse în vâltoarea războiului, precum Franţa, Germania şi Marea Britanie, presa primise ordin strict să blocheze orice informaţii despre numărul victimelor umane ale gripei, pentru a nu afecta cumva moralul şi combativitatea soldaţilor de pe front.

După cum aminteam, nu este foarte clar locul unde gripa spaniolă a făcut primele victime; unii istorici susţin că virusul ar fi venit din China, alţii că ar fi apărut în decursul lunii ianuarie 1918 în Haskel County, un obscur orăşel din Kansas.

Cel mai bine documentat caz rămâne, totuşi, cel din Fort Riley, tot în statul Kansas.

Pe data de 4 martie 1918, bucătarul de campanie Albert Glitchel avea să fie răpus de virusul de coşmar. Avea să fie prima victimă a gripei spaniole documentată în analele istoriei medicinei. Aveau să urmeze alţi 522 dintre camarazii săi, seceraţi de virus în zilele următoare.

În ciuda măsurilor de protecţie şi a încercărilor disperate de a izola virusul cu mortalitate nemaiîntîlnită, gripa se deplasa cu o viteză incredibilă. Pe 11 martie, acelaşi an, virusul intra nestingherit în New York.

Dezastrul avea să fie amplificat de decizia Statelor Unite de a se implica în Primul Război Mondial. Primii soldaţia americani trimişi să lupte în Europa aduceau cu sine un ucigaş care avea să facă mai multe victime umane decât însăşi prima mare conflagraţie militară a secolului trecut. Evident, autorităţile americane de atunci nu intenţionaseră să exporte dezastruosul virus în Europa, dar inevitabilul avea să se producă, deoarece unii soldaţi americani erau deja infectaţi, dar nu prezentau niciun simptom al bolii în momentul în care s-au îmbarcat spre Europa.

Aliaţii au adus, aşadar, virusul în Franţa, poarta de intrare a gripei spaniole în Bătrânul Continent. În luna mai, anul 1918, virusul începea să secere deja primii soldaţi francezi.

Cu o viteză neanticipată nici de către cei mai pesimişti medici, virusul se răspândea în aproape fiecare ţară europeană.

Extrem de contagioasă, gripa spaniolă urma să atingă cu o viteză record Rusia, China, India, Japonia, Africa şi chiar îndepărtatele Insule Tahiti şi Samoa, unde, în doar două luni, a ucis circa 20% din băştinaşi. Epidemia atinsese proporţii globale. Se transformase deja într-o pandemie cumplită, nemaivăzută...

Eforturi în van

Gripa spaniolă a lovit omenirea în două valuri succesive. Primul val a fost extrem de contagios, dar al doilea s-a dovedit a fi deopotrivă contagios şi mortal.

Spitalele au devenit curând neîncăpătoare sub asaltul numărului uriaş de pacienţi. În scurt timp, nu au mai putut să facă faţă milioanelor de cazuri. În faţa acestei catastrofe, autorităţile din toate ţările afectate de virus au luat decizia înfiinţării de uriaşe spitale de campanie, desfăşurate sub cerul liber, deoarece numărul persoanelor infectate era atât de mare, iar teama de molipsire atât de teribilă, încât victimele nu mai puteau fi tratate sub vreun acoperiş.

Pe lângă acest aspect, autorităţile s-au confruntat şi cu penuria de medici şi surori medicale, marea majoritate a acestor profesionişti fiind detaşaţi pe front.

Aflate în culmea disperării, spitalele, Crucea Roşie şi toate unităţile medicale existente la acea vreme au lansat repetate apeluri către voluntari.

Autorităţile din cadrul multor comunităţi au impus carantina generalizată, au ordonat tuturor cetăţenilor să poarte măşti de tifon şi au închis spaţiile publice precum unităţile de învăţământ, bibliotecile, teatrele şi stadioanele. Oamenii au fost instruiţi să nu-şi mai strângă mânile ca formă de salut, să stea pe cât posibil în propriile locuinţe, să se evite unii pe alţii.

La fiecare colţ de stradă erau amplasate afişe mari care-i îndemnau pe oameni să nu mai scuipe pe străzi, un obicei frecvent în acele vremuri, chiar şi în cele mai civilizate ţări.

A rămas celebru episodul în care pandemia a lovit New York-ul, iar tinerii din organizaţiile de cercetaşi aveau datoria să identifice cetăţenii care scuipau pe străzile metropolei, şi să le înmâneze un card de avertisment, avizat de municipalitate şi inscripţionat cu mesajul :

"You are in violation of the Sanitary Code. Next time you'll be seen, you will be expelled from New York City with no further explanation"...

Însă, după cum vom vedea mai departe, în ciuda măsurilor energice de protecţie şi limitare a răspândirii, gripa avea să facă victime umane de ordinul zecilor de milioane

Atunci când s-a pierdut numărătoarea morţilor

Victimele virusului gripei spaniole din anul 1918 aveau să sufere teribil. La doar câteva ore de la declanşarea primelor simtome specifice, caracterizate prin stare de slăbiciune extremă, oboseală generalizată, febră şi dureri de cap, culoarea pielii victimelor căpăta o ciudată culoare albăstrie. Câteodată, neobişnuita culoare albastră a pielii devenea atât de pronunţată, încât medicilor le era imposibil să determine culoarea iniţială a pielii pacientului. Gripa provoca accese de tuse atât de puternice, încât unii pacienţi sufereau rupturi ale muşchilor abdominali. La fiecare tuşitură, o spumă roşiatică din sânge şi salivă ţâşnea pur şi simplu din gura şi nasul celor infestaţi.

Spre final, pacienţii începeau să sângereze şi din urechi, vomitau tot mai frecvent, iar în unele cazuri se instala şi incontinenţa urinară.

Al doilea val al pandemiei a fost atât de sever, încât majoritatea victimelor mureau la câteva ore după ce prezentau primele simptome.

Cei care aveau organisme mai puternice rezistau o zi, maximum două.

Disperaţi, milioane de oameni au încercat remedii naturiste de prevenire a virozelor, precum consumul sporit de ceapă, purtatul non-stop al unui cartof curăţat de coajă în buzunar sau ataşarea de gât a unul săculeţ cu o bucată de camfor.

Niciuna dintre aceste metode de prevenţie nu s-a dovedit eficientă în faţa violenţei celui de-al doilea val al pandemiei.

Numărul incredibil de mare al morţilor a dus la situaţia în care cei vii nu mai pridideau cu îngroparea sau incinerarea cadavrelor. La morgi, cadavrele au trebuit să fie înghesuite pe holuri şi coridoare.

Nu existau îndeajuns de multe coşciuge şi nici oameni care să sape imensele gropi comune. Crematoriile lucrau non-stop, la foc continuu, la propriu şi figurat...

Conform studiilor jurnalistei Gina Kolata, gripa spaniolă a ucis mai mulţi soldaţi americani decât bătăliile Primului Război Mondial, în sine. Pe baza datelor istorice, se estimează că 36% din efectivele armatei americane au fost decimate de virus, iar nu mai puţin de 40% dintre puşcaşii marini americani au pierit de gripă, nu de gloanţele şi obuzele inamice.

Chiar şi preşedintele american Woodrow Wilson (1856-1924) a contractat virusul în anul 1919, pe când negocia Tratatul de la Versailles, care a dus la încheierea Primului Război Mondial. Un moment important din istoria acestei pandemii este reprezentat de data de 11 noiembrie 1918, când, în urma unui armistiţiu care a grăbit sfârşitul războiului, mii de soldaţi americani purtători de virus s-au întors acasă din Europa. La sosire, au fost, bineînţeles, îmbrăţişaţi şi sărutaţi de rude şi prieteni.

Aceste gesturi de efecţiune aveau să provoace însă un nou val local de epidemie. Cu toate că acest al treilea val nu a atins gravitatea celui de-al doilea, a provocat totuşi mai multe victime decât primul val.

Gripa spaniolă a lovit omenirea mai puternic decât orice altă catastrofă anterioară. Mai mult decât atât, virusul gripal a generat şi valul de encefalită letargică din anul 1920.

Pandemia s-a încheiat oficial în decembrie 1920. Acoperise aproape toată planeta, de la Arctica la insulele izolate din Pacific. Nu se cunoaşte cu exactitate numărul victimelor, dar cercetătorii estimează că a secerat între 50-100 milioane vieţi, posibil chiar mai multe, ţinând cont că multe victime nu au fost raportate.

Virusul a infestat circa 500 milioane persoane, adică o treime din populaţia totală a planetei.

Într-un studiu publicat în periodicul Cinical Infectious Diseases, cercetătoarea Karen Starko avansează teoria conform căreia administrarea de aspirină în exces ar fi contribuit substanţial la creşterea numărului de victime. Starko sugerează că valul fără precedent de "otrăviri" cu aspirină a fost amplificat de situaţia medicinei de atunci.

Odată cu dispariţia patentului pentru aspirină, deţinut până atunci de compania Bayer, celelalte companii farmaceutice s-au grăbit să facă profit şi să producă uriaşe cantităţi de aspirină, un medicament care până atunci nu era la îndemâna oricui. Situaţia a coincis cu pandemia de gripă spaniolă, iar simptomele intoxicării cu cantităţi mari de aspirină nu erau cunoscute la aceea vreme. Ipoteza nu este acceptată de toţi specialiştii.

Cu toate acestea, la vremea respectivă, cumplita gripă a trecut cumva, mai puţin observată decât ne-am fi aşteptat.

La începutul secolului trecut, boli precum difteria, holera, febra tifoidă, febra galbenă şi bolile de nutriţie făceau multe victime, fiind cumva o concurenţă constantă pentru gripa spaniolă. Războiul Mondial, desfăşurat în paralel cu gripa, a avut efecte distrugătoare mult mai vizibile decât ale gripei.

Un alt factor care a trecut relativ repede gripa spaniolă în uitarea colectivă a supravieţuitorilor a fost acela referitor la victimele sale, în principal tineri şi adulţi. Victimele gripei erau cumva "uitate" comparativ cu morţii căzuţi pe front. De când lumea, eroii căzuţi în războaie sunt o prezenţă mai pregnantă în memoria colectivă a oamenilor, comparativ cu victimele secerate de molime sau morţi accidentale.

Apoi, după război, economiile şi industriile ţărilor afectate se aflau într-un proces de evoluţie uriaşă şi rapidă.

Omenirea începea să se bucure de marile descoperiri tehnologice. Motorul cu ardere internă, avionul, epoca cinematografului, jazz-ul şi moda, revigorarea industriei şi agriculturii, avântul fără precedent pe care-l luau medicina şi industria farmaceutică au făcut ca ecourile sumbre ale gripei spaniole să se stingă de la sine. Războiul se sfârşise, iar oamenii erau nerăbdători să se bucure de viaţă, distracţie şi avantajele incipientei societăţi de consum.

O altă pandemie de gripă de proporţii, mult mai modeste, avea să lovească omenirea între anii 1957-1958. A secerat 2 milioane de vieţi omeneşti în întreaga lume, dintre care 70.000 în Statele Unite. Ultima pandemie de gripă a secolului XX a avut loc în sezonul de iarnă dintre anii 1968-1969 şi a ucis circa 1 milion de oameni.

Astăzi, când căile de propagare a unui virus pandemic mortal sunt mult mai eficiente decât cele din anul 1918, spectrul apariţiei şi răspândirii unei tulpini virale capabile de efectele devastatoare ale gripei spaniole dă fiori nu doar miliardelor de oameni din prezent, ci şi experţilor, care studiază şi caută continuu noi şi noi metode de contracarare a celor mai periculoase virusuri.

descopera.ro