Amuletă contra deochiului, simbol al Lunii sau talisman solar?

Pentru moşii noştri, întâi martie avea însemnătatea începutului de an. Într-un străvechi calendar agrar astăzi era prima zi a anului, zi în care din firul vremii, tors de Baba Dochia, se împletea funia anului: alb şi negru, iarnă şi vară, zi şi noapte, moarte şi viaţă. Vreme înainte, cele două fire răsucite de lână albă şi neagră se dăruiau atunci când pe cerul lui Mart strălucea Luna Nouă.
În vechime, negrul era considerat culoarea fertilităţii, a pământului roditor şi a norilor aducători de ploaie, pe când albul era culoarea morţii şi a doliului. Apoi firul negru a fost înlocuit cu cel roşu (simbol al vieţii, al Soarelui, al inimii şi al pasiunii) spre a fi dăruit de 1 martie, înainte de răsărit. Mai târziu, acestui şnur bico­lor i s-a adăugat un bănuţ de argint, aramă sau de aur şi s-a numit „marţ” sau „mărţiguş”. Bănuţul a fost înlocuit în timp cu fel de fel de fi­gurine, închipuind semnele norocului, ale primăverii şi ale dragostei: trifoi cu patru foi, potcoavă, coşar, ghiocel, buburuză, inimioară.
Este momentul în care mărţiguşul a trecut de hotarul satului şi a ajuns la oraş. I s-a spus mărţişor iar noi îl cumpărăm, îl dăruim şi îl pri­mim în prima zi a lui Mart. Apoi îl purtăm la mână, la gât sau prins în piept până când vedem primul pom în floare. Atunci îl legăm de o crenguţă înflorită şi  ne punem o dorinţă.



Piesă de rezistenţă din recuzita magică
Odinioară se credea că, primind mărţişorul, pomul este ferit de deochi iar deochiul era cel mai păcătos de pe pământ, singurul care îi putea lua mana. Recunoscător, pomul îl proteja de Soarele alb de primăvară care „strică” obrazul pe cel care l-a împodobit cu preţioasa amuletă iar – printr-un transfer simbolic de proprietăţi – îi dăruia parfumul, frumuseţea şi, mai ales, vigoarea lui. Pe atunci, mărţişorul era o piesă de rezistenţă din recuzita magică şi se purta într-un timp incert cum este cel de la cumpăna dintre ani. Iar 1 martie era început de an nou, atât în calendarul roman, cât şi în cel geto-dac, răstimp în care anul murea spre a renaşte, iar spiritele demoniace hălăduiau nestingherite ca la orice început şi sfârşit al lumii.
Poate de aceea oamenii legau şnurul bicolor de coarnele animalelor, de aripile cloşcilor, la toarta găleţii de apă, la poarta casei şi a grajdului, formând nenumărate cercuri şi noduri magice.
Majoritatea etnologilor consideră că tradiţia mărţişorului este de sorginte latină, romanii ve­nerându-l în această zi pe zeul războiului, Mars. Privit din această perspectivă, şnurul mărţişorului se poate explica prin împletirea culorii roşu, a vieţii şi a victoriei în luptă, cu albul, simbol al începutului şi totodată al morţii posibile, suge­rată de iniţierea campaniilor militare din Idele lui Marte. Tot la 1 martie Imperiul Roman sărbătorea Matronalia, zi în care bărbaţii ofereau daruri soţiilor şi mamelor.
Caracterul profund feminin al sărbătorii este confirmat de faptul că în vechime mărţişorul era un simbol lunar. Se dăruia în prima noapte cu Lună Nouă din martie şi era din argint sau din aramă (metale lunare). În plus, bănuţul găurit, asemenea pietrei plate cu o gaură la mijloc, este un „simbol matricial feminin”. Faptul că mărţişorul feminin şi lunar este legat de un pom („simbol axial masculin” în accepţia lui Ivan Evseev) poate fi interpretat drept un abandon al anotimpului fragil şi tainic patronat de Lună, în braţele viguroase ale verii.
Există şi etnologi care susţin că mărţişorul ar fi un „talisman solar”, majoritatea dintre ei preluând teoria lui Romulus Vulcănescu portivit căreia fetele, după ce purtau mărţişorul toată luna martie, ieşeau într-un spaţiu deschis şi-l aruncau spre cer, rostind următoarea invocare: „Sfinte Soare, sfinte Soare,/ dăruiescu-ţi mărţişoare,/ ’n locu lor tu mă fereşte/ de pistrui ce mă-nnegreşte./ Ia-mi, te rog, negreţele/ şi dă-mi albeţele,/ fă-mi faţa ca o floare/ sfinte Soare, sfinte Soare”. Unii cercetători merg mai departe, argumentând provenienţa cultică solară a mărţişorului prin faptul că îmbinarea culorilor alb-roşu se regăseşte în costumul Căluşarilor, dansatori magici ce personifică herghelia divină a anotimpului patronat de cal.
Astăzi nu mai ştim de ce purtăm mărţişorul şi nici ce înseamnă el. Ne strecurăm greu pe trotuare printre tarabele cu „mărţişoare” chinezeşti şi nu înţelegem rostul atâtor târguri care vor să ne cumpere şi să ne vândă cu primăvară cu tot. Dar acest lucru nu trebuie să ne mire câtuşi de puţin, ţinând cont că încă din secolul al XIX-lea ni se păreau mult mai interesante tradiţiile şi obiceiurile străinilor: „societatea noastră, din românească ce era, s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie nici vorbi, nici gândi românesce… am uitat toate tradiţiunile vechi cari împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine: ce este un Mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu sciu!”.(N. Gane, Încercări literare, 1873, text preluat de S. Fl. Marian în Sărbătorile la Români, Cîrnilegile, 1898)