joi, 19 mai 2011

Naratiune si Suspans


Naratiunea este componenta incontestabila a tuturor operelor epice, fie ea mai accentuata sau nu, insa ea trezind intotdeauna cititorului a stare de curiozitate si interes, transpunandu-l intr-o atmosfera tensionata, in suspans.
         Dorinta oricarui scriitor va fi intotdeauna sa capteze atentia si interesul cititorului iar in acest scop acesta apeleaza la o modalitate prin care se poate face inteles si admirat de public, modalitate prin care isi exprima sentimentele, astfel ceilalti vor patrunde in lumea sa. Scrierile sunt asemantoare unor acte “revolutioniste” prin care scriitorii isi vor prezenta conceptiile iar ceilalti au posibilitatea sa i se alature sau nu, insa puterea sa de a-si face publica opinia nu poate fi refuzata. Modalitatile prin care ies la iveala sentimentele si conceptiile scriitorilor sunt diverse unele mult prea agresive pentru comunitate, altele mult prea siropoase ori prea filosofice, insa si cititorii se conduc dupa propriile idei iar aceste idei pot fi interpretate intr-un astfel de “act de opinie”.
           Unul dintre aceia ce au avut curajul de a-si prezenta ideile, de a infrunta critica publicului si de a-l atrage de partea sa, a fost Camil Petrescu.
         Din multitudinea de romane de analiza psihologica m-am oprit la “Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, o adevarata opera literara psihologica de tip subiectiv prezentata la persoana I , fapt ce atrage mai mult cititorul deaorece autorul se identifica cu personajul.
         Tema aleasa de Petrescu este una foarte captivanta reprezentand drama existentei la care se adauga drama razboiului si a dragostei, a intelectualului superior ce nu se poate adapta la tot ceea ce il inconjoara, ceea ce il face sa existe.
         Influentat de stilul scriitorilor francezi (Stendal si Proust) scriitorul roman reuseste sa realizeze o fuziune a stilurilor roman si francez obtinand o infatisare a faptelor deosebit de autentica si atractiva. Cel dintai, Stendal l-a inspirat in reliefarea scenelor razboiului cu tot ce are mai crud si mai oribil in el, fara urme de patriotism sau eroism, ci pura realitate a razboiului. La adoptarea stilului realist si al celui artificial si plin de infloriri, a participat Proust, de la care va imprumuta si procedeul prin care faptele sunt prezentate in ordinea fluxului memoriei si nu in ordine cronologica.
         Romanul este structurat pe baza unei drame existentiale care la randul ei este divizata in alte doua drame: cea a iubirii si cea a razboiului. Toate acestea se invart in jurul unui personaj principal, un intelectual inadaptat la viata, astfel romanul devine drama unui singur om, Stefan Gheorghidiu.
          Prima parte se bazeaza pe drama iubirii, povestea fiind inventata de autor deoarece acesta nu avuse nici o astfel de experienta in trecut, drama incepe din clipa cand Gheorghidiu devine dintr-un student amarat un om instarit. Din acel moment iubirea dintre Stefan si Ela, iubirea absoluta la care visa Gheorghidiu devine un cosmar, iar toate acestea din cauza banilor si a dorintei Elei de a avea mai multi si de a-si  trai viata.
             Datorita banuielilor si gandurilor negre, Stefan se inroleaza in armata crezand ca se va putea izola de ideile sale necurate, insa increderea sa in Ela ii joaca feste si banuielile devin din ce in ce mai plauzibile.
             Cea de-a doua parte a romanului  are in componenta si drama razboiului, razboi care va duce la depersonalizarea lui Stefan deoarece pe langa amenitarea continua a mortii exista si sentimentul de a fi inselat.
             Tehnica romanului se bazeaza pe prezentarea realului cu luciditate, in spiritul adevarului si a autenticitatii faptelor, iar o modalitate ideala de a realiza o astfel de viziune este introspectia, prin care personajul isi sondeaza trairile, aceasta realizandu-se cu ajutorul monologului interior. Perspectiva este aceea a naratorului-personaj (perspectiva actoriala) fiind unica prin prezentarea interiorului, psihologicului si a personalului personajului.
              In roman predomina autoanaliza personajului pe care nu il intereseaza viata mondena sau banii, el sufera in interior “gandind si analizand”. Drama intelectului inadaptat, a incompatibilitatii, a imposibilitatii de comunicare intre el si Ela, intre el si ceilalti; drama se consuma in interirorul sau, neconcordanta dintre lumea ideala, a absolutului, si lumea reala provoaca un adevarat calvar in sufletul sau.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu