Primiserăm ordin sever să nu trecem în galop prin sat! Pare cam ciudat să fi fost nevoie de un astfel de ordin, însă noi, când eram călare, eram o adevărată gloată de nvălitori, nişte mici huni, luând în stăpânire un pământ cucerit. După cum am spus mai sus, toate drumurile în Malta sunt mărginite de înalte ziduri de piatră, astfel încât, uneori, te pomeneai pe neaşteptate într-un sat. Intrarea în sat e însemnată printr-o mare lini roşie zugrăvită pe zid. Linia aceasta era semnul că trebuia s-o luăm înainte, la pas. La început ne plăcea să speriem femeile şi copiii, prin neaşteptatea noastră năvălire.
Mamele se repezeau, ţipând, să-şi apere odraslele şi încercau, întotdeauna, să-şi scape nepreţuitele sobiţe de piatră. Se făcea mult tămbălău în care se amesteca şi fâlfâitul aripilor găinilor prăfuite, şi mirosul de cafea, îmbinat cu mirosul buruienilor localnice; mai erau şi râsete şi vorbă multă, căci maltezele sunt prietenoase şi darnice la cuvinte. Niciodată nu păreau că se supără pe noi. Mi-nchipui că umpleam lumea toată cu tinereţea noastră şi cu bucuria noastră de a trăi. Nu-mi amintesc să fi văzut vreodată o faţă posomorâtă, chiar înainte de a ni se fi interzis a trece prin sate în galop. Fiecare comună, chiar cât de mică, are o mare catedrală, mai ales în stil baroc şi zidită printr-o piatră gălbuie. În zilele de sărbătoare se aud mai multe clopote sunând şi toţi locuitorii se adună în piaţa din faţa bisericii.
Domină culoarea albastră, în ţesătura aspră, întrebuinţată de bărbaţi pentru hainele lor: albastru, zis de măcelar, de o nuanţă foarte frumoasă ce nu iese la Soare; iar ceea ce este mai deosebit în portul femeilor e „faldetta”, un fel de mantie de mătase neagră ce-o poartă pe cap cu aşa ceva şi merge zicătoarea că femeile au adoptat acest port după ocuparea insulei de către armata lui Napoleon, ca semn de doliu, pentru purtările neomenoase ce le-au avut de suferit atunci.
Ele ştiu să-şi ţină în aşa chip „faldetta” încât le acoperă cu totul obrazul. E o apărare foarte de folos în contra Soarelui, dar când suflă vântul, ceea ce se întâmplă des în Malta, „faldetta” se umflă ca un balon negru.
Limba malteză pare a fi un amestec ciudat de italieneşte cu arăbeşte şi are sunete ciudate, guturale. Ca şi italienii, maltezii au vorba foarte curgătoare. Poporul are mai mult tipul napolitan. Femeilor le place să stea flecărind în pargul uşii; ele sunt frumoase numai în prima tinereţe; mai târziu devin prea grase şi prea greoaie. Copiii au adesea părul cârlionţat şi ochii mari, negri, şi sunt frumoşi; străzile satelor parcă mişună de dânşii; glasurile lor, vesele, sau strigătele lor de ceartă se răsfrâng din înaltele ziduri ale caselor.
Sunt multe vile mari şi palate părăsite, răspândite pe toată insula, rămăşiţe din timpurile de bogăţie şi de mărire; adesea întâlneşti portaluri monumentale, deasupra cărora se văd, sculptate în piatră, imense şi încâlcite blazoane, falnice dovezi ale slavei trecute, care azi se deschid spre vreo curte de gospodărie ţărănească sau vreo locuinţă părăsită.
Fiecare grădină din Malta e ascunsă după ziduri înalte. Aceasta întăreşte bucuria descoperirii lor şi numai în zilele când uşa sau poarta a rămas deschisă poţi furişa o privire în acele raiuri ascunse. Căutarea acelor frumuseţi tăinuite era o necontenită înfrigurare pentru noi şi când m-am întors din Malta, după atâţia ani, plimbându-mă cu automobilul pe străzile înguste şi încâlcite ale satelor m-a prins aceeaşi nestăpânită dorinţă de a arunca o privire îndărătul fiecărei uşi închise, fiind singură că, de acolo, se ascundeau frumuseţea la care nu puteam ajunge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu